Triumful lui Putin, într-adevăr

joi, 6 februarie 2014, 15:36
Foto : ria.ru
Prestigiosul The Economist a lăsat deoparte elitismul pe care şi-l asumă prin profesiunea de credinţă tipărită alături de cuprinsul fiecărei ediţii şi a sărit în barca denigratorilor cu orice preţ ai regimului de la Moscova.

Rusia incomodează evident planurile bonzilor capitalismului anglo-saxon, care nu sfiesc într-o maree neagră a mass-media rusofobe să încalce regulile bunului simţ şi ale imparţialităţii jurnalistice pentru a denigra, manipula şi dezinforma opinia publică, în ajunul jocurilor olimpice de iarnă de la Soci. Se încearcă transformarea unei sărbători a întregii planete într-un teren de atac împotriva preşedintelui Putin şi a ţării sale.

Câtă deosebire între frumoasele cuvinte ce însoţesc, număr de număr, pagina a treia a bătrânului The Economist, amintind că din 1843 încoace ziarul devenit între timp revistă săptămânală se străduie să promoveze „inteligenţa” ca factor de progres, împotriva „ignoranţei lipsite de valoare” ce obstrucţionează dezvoltarea, pe de o parte, şi fotografia de pe copertă, pe de alta! Ediţia tipărită la 1 februarie se compromite cu totul prin stupiditatea unei poze trucate, cu un preşedinte Putin patinator, în poză de final, între trandafiri aruncaţi din tribune, în timp ce alături o patinatoare pe al cărei costum se poate citi „Russia” a căzut atât de rău încât a spart gheaţa. Nivelul de reprezentare e al unui copil cam prostuţ, pus să reprezinte de nevoie o temă pe care nu o înţelege. Poate că asta se datorează şi faptului că din cele peste 1 milion de exemplare ale revistei, cam jumătate se vând în Statele Unite, unde, se ştie, cu cât mai simplu, cu atât mai bine...

În subtiltul textului intitulat „Triumful lui Putin”, The Economist declară că succesele externe şi Olimpiada de iarnă fac ca Rusia să arate ca un stat puternic. Consecvenţi, însă, perfidiei bătrânului Albion, editorii continuă: „dar unde contează, e slabă”. Corpul articolului e un model de manipulare şi, pe alocuri, contradicţii, ceea ce denotă o oarecare precipitare în a transmite la timp mesajul, adică exact înaintea deschiderii jocurilor. Cu subtilitatea unui buldozer, editorialiştii londonezi vor neapărat să ne bage pe gât o serie de clişee şi interpretări menite, toate, să ne demonstreze că Rusia e un stat pe butuci, ba, judecând după tonul şi insinuările din paginile 16-18 ale revistei, unde pritoceala otrăvită continuă sub titlul „Ori Soci, ori crăpăm”, o ţară în fierbere revoluţionară. O revoluţie anti-Putin, fireşte. Nici mai mult, nici mai puţin.

Nu lipseşte nimic: Vladimir Putin e autocratul ce arestează şi eliberează după plac aşa numiţii opozanţi politici, gen Hodorkovski, promovează o economie de stat nerealistă, falimentară, conduce un regim corupt, compus numai din apropiaţi într-ale ideilor sale economice şi cu un trecut profesional identic, exercită presiuni oculte asupra Ucrainei, se bucură de eşecul NATO din Afganistan, denigrează ţările din zona euro, etc. Pe scurt, liderul de la Kremlin e de netolerat prin prisma criteriilor democraţiei, ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, plus alte asemenea bazaconii scoase de la naftalina articolelor războiului rece de servii mediatici ai puterilor occidentale care de ani de zile îşi bat joc de asemenea valori. Ca să nu devină cu totul ridicoli, editorialiştii recunosc, totuşi, că Putin este cel care şi-a scos ţara din „haosul şi ruina anilor '90”, adică din epoca în care companiile apusene se pregăteau să dea loviturile finale unui stat plin de bogăţii naturale, pe care îl şi vedeau dezarmat, sfârtecat şi cumpărat pe nimic. Rusia s-ar face vinovată acum, sugerează The Economist, pentru că exporturile sale de gaze şi petrol formează 75% din total, în timp ce în 1980, erau de 67%. Moscova mai e luată în derâdere şi pentru că în 2012 comerţul bilateral cu America a fost de numai 28 de miliarde de dolari, în timp ce cu China de doar 87 de miliarde. „Prin contrast, comerţul Americii cu China a valorat 555 de miliarde”, precizează cu mândrie The Economist uitând convenabil să amintească şi scandalul imens provocat de deficitul comercial dintre cele două state, în favoarea netă a Beijingului, respectiv spaima crescândă a americanilor faţă de dependenţa de producţia chinezească de bunuri şi faţă de acumulările gigantice de dolari din băncile chinezeşti. Şi jumătăţile de adevăruri şi de măsură continuă. Acum 10 ani, scrie publicaţia, bugetul Rusiei era echilibrat la un preţ de 20 de dolari barilul de petrol, iar acum calculul indică 103 dolari, în timp ce „amestecul Ural” de ţiţei se vinde cu 108 dolari barilul. Nicio vorbă, însă, despre aventurile militare în lumea arabă ale Statelor Unite şi politica marilor corporaţii petroliere occidentale, care au dus preţurile unde le-au dus, Washingtonul nefăcând, prin politica sa, decât să aducă şi mai mulţi bani Rusiei pentru exporturile sale energetice. Acum, vezi Doamne, exploatarea gazelor de şist, promovată în forţă de americani, va da o lovitură Rusiei, scăzând preţurile cu 15% în următorii şase ani. Cinic, scurt şi la obiect. Ce contează că această ofensivă otrăveşte milioane de oameni?!

Până şi criza din Ucraina este considerată de săptămânalul britanic o „manifestare a săbiciunii Rusiei, mai degrabă decât a puterii ei”. Dacă logica unei asemenea exprimări e greu de pătruns, un alt pasaj, din textul dezvoltat în pagina 16 a revistei, e impenetrabil: „Kremlinul poate că nu îşi proiectează puterea prin forţă militară, dar încearcă să atragă Ucraina pe orbita sa cu bani, gaz şi contraspionaj, în timp ce avertizează vestul să nu se amestece. Asta cu greu poate fi o atitudine a unei gazde amiabile a Olimpiadei”. Păi, ori e Rusia slabă, ori e puternică, având bani şi resurse ca să tenteze o ţară „în orbita ei”! Şi ce-are de a face contraspionajul cu toată povestea? Ori recunosc astfel britanicii şi aliaţii lor că umblă cu cioara vopsită pe la Kiev? Cât despre legătura între toate acestea şi calitatea de gazdă prietenoasă a Olimpiadei, credem că e cam aceeaşi ca cea dintre o anume sculă şi... prefectură.

Ca să sugereze mai bine ce vrea să transmită, The Economist vorbeşte despre Vladimir Putin ca despre „patinatorul cu picioare de lut”, ba chiar îşi permite să spună că jumătate din ruşi nu-l mai vor preşedinte după 2018. Pentru analistul atent, atacurile în serie, aparent susţinute de argumente economice, ori pe baza fabulaţiilor politizate ale unor aşa numiţi disidenţi şi „oameni de ştiinţă” plătiţi din străinătate nu fac decât să trădeze nervozitatea occidentului faţă de revenirea Rusiei ca mare putere pe arena mondială, sub o conducere ce nu ezită să apere şi să aplice valorile şi interesele naţionale, în locul capitulării în faţa mascaradei noii ordini mondiale ce părea la un pas de realizare în anii '90, cu Statele Unite pe post de şef unic. Cu fiecare text de genul celor publicate de The Economist, constatăm cine are, de fapt, picioarele de lut, pentru că aparatul de propagandă rusofobă e în criză de argumente şi idei. După ce acuză actualul regim de toate relele asociate fostei epoci sovietice, împroşcând cu epitete, ironii şi concluzii manipulative, editorialiştii londonezi se contrazic flagrant: „Guvernul nu mai regularizează preţurile, acum există un larg sector privat. Rusia nu mai pierde timp şi bani producând bunuri pe care nu le vrea nimeni. Complexul militaro-industrial care înghiţea cândva resursele naţionale s-a micşorat. Ruşii din clasa de mijloc se îmbracă, mănâncă, fac cumpărături şi călătoresc de aceeaşi manieră cu omologii lor occidentali. Societatea de consum e evidentă”. Cum adică, nu e Rusia o ţară năpăstuită, numai bună de ajutat, prin îndatorări masive, de genul celor practicate de FMI, ori de asasinii economici ai marilor corporaţii care cu o mână îţi dau şi cu două îţi iau? Uite că nu. Şi asta dintr-un singur motiv, anume că statul rus e unul din ce în ce mai puternic, cu o logică proprie de dezvoltare pe termen lung, pe baza resurselor materiale, umane şi culturale proprii. „Statul e unul din obstacolele majore în calea modernizării Rusiei”, scrie, negru pe alb, The Economist. Şi cum în fruntea statului se află Vladimir Putin, concluzia e simplă, nu-i aşa? O fi, pentru naivi.

Analiza textului publicat de The Economist poate fi extinsă pe cel puţin numărul de pagini alocate de această revistă denigrării lipsite de orice eleganţă a unui om şi a unei ţări, în zilele premergătoare Olimpiadei hibernale pe care o găzduiesc. Poate că economiştii o vor face, punctând reaua credinţă, gratuitatea argumentaţiei şi, la urma-urmei, intenţia ignobilă a autorilor. Un lucru trebuie, însă, să fie clar în finalul acestor rânduri ce au spicuit, doar, din articolele britanicilor: triumful preşedintelui Putin e unul cât se poate de real. Aici au nimerit-o.