Imprimaţi
Alianţele constituite din aproape 20 de partide care formează opoziţia pro-occidentală şi care au organizat protestele de la Kiev, apar pe hartă cu culoarea siclam, roşu şi maro (ultranaţionaliştii Svoboda).
Partidul Comunist, votat cu precădere de "rusofoni", a obţinut 13% şi este în opoziţie atât faţă de partidul lui Ianukovici cât şi faţă de opoziţia pro-occidentală.
Demiterea preşedintelui Ianukovici, ales în 2010 la o diferenţă de un milion de voturi faţă de Iulia Timoşenko de către Parlament, este o lovitură de stat în toată splendoarea ei, dorită şi susţinută de UE şi SUA. Ea fiind urmarea manifestării „democratice” a libertăţii de exprimare a unei minorităţi obişnuită încă din 2004 să mânuiască cocteilurile Molotov şi armele de război. Deşi decizia Parlamentului e ilegală şi lovită de nulitate absolută, atâta timp cât n-a existat un referendum naţional pe această temă. Ne amintim că în România a avut loc un referendum în 2012, la care 7,4 milioane de români au votat pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu. Referendum pe care UE şi SUA l-au catalogat drept lovitură de stat. Trebuie să amintesc faptul că populaţia Ucrainei este de 45,5 milioane de locuitori şi că până în prezent am avut de-a face cu etapa întâi a crizei din Ucraina, în care s-a exprimat doar partea radicală a opoziţiei pro-occidentale.
Reglementarea conflictului transnistrean este în responsabilitatea Comisiei de mediere şi soluţionare, compusă din Rusia, Ucraina, OSCE şi având ca observatori Uniunea Europeană şi Statele Unite. Nu trebuie să fie o surpriză pentru românii care sunt ţinuţi în mod premeditat în beznă de Dan Dungaciu şi alţi pseudo specialişti ai acestui spaţiu geografic, România, fiind un stat de pe planeta Marte, nu şi-a manifestat încă dorinţa de a participa la medierea conflictului. De departe cel mai important şi activ jucător în comisie este Ucraina care are vulnerabilităţi strategice legate de Transnistria.
Cei care citesc articolele mele din Vocea Rusiei pentru a-şi lărgi orizontul şi nu pentru a mă înjura pe blog, îşi amintesc că după încheierea primului război mondial trupele române au ocupat Tiraspolul pentru a acoperi flancul armatei franceze şi greceşti, care se întindea de la Odessa până la Nistru. Şi că în prezent România, aşa-zisul partener strategic al SUA şi al Poloniei, condusă de cei pe care românii i-au considerat după chipul şi asemănarea lor, va fi în situaţia de a privi neputincioasă cum Transnistria joacă un rol cheie în strategia ruşilor referitoare la Ucraina, de aşa natură încât să zădărnicească planurile occidentalilor.
Românii presupun că Ucraina este de acord să reprezinte şi interesele României în comisia de reglementare a conflictului transnistrean. Numai că presupunerea e total eronată, Ucraina având până la un punct interese comune cu cele ale Rusiei şi contrare cu cele ale României. Există toate şansele ca în urma evenimentelor de la Kiev, noua conducere a Ucrainei să-şi schimbe polaritatea, în ceea ce priveşte interesele şi să se orienteze ca o rachetă intercontinentală în direcţia UE şi NATO. Numai că va face explozie imediat după lansare. De ce oare? Dacă plecaţi din Transnistria spre nord, după 200 km ajungeţi la Kiev. Această axă imaginară este „balamaua” care ţine unite cele două Ucraine: cea de Vest (cu 35% teritoriu şi din populaţie) şi cea de Est, populată de "rusofoni" care constituie grânarul ţării şi care înglobează 85% din capacităţile industriale.
Dacă va exista o decizie de rupere a teritoriului Ucrainei, ea se va face numai de-a lungul acestei axe. Tiraspolul va avea numai de câştigat, ieşind de sub incidenţa Comisiei de mediere şi soluţionare.