Despre dublele standarde în politică

Foto: blogspot.com

Veaceslav Matveev

În viaţa politică a lumii contemporane tot mai mult uimesc dublele standarde, aplicate de mai marii acestei lumi. Pe de o parte, în prim plan se pun interesele de stat, pe de alta – cele pur naţionale, se justifică dreptul naţiunilor la autodeterminare. Acest lucru are loc şi în Kosovo, şi în Catalonia, şi în Ţara Bascilor, Kurdistan, Karabah, Quebec, în istoria cărora s-au evidenţiat clar exemple ale dublelor standarde promovare de politicienii clanului. Evident aparte întrebarea: ce e mai important pentru mai marii lumii – naţiunea sau statul?

Unor ţări, pentru a-şi păstra teritoriul, li se permite să aplice forţa. Altor – nu. Să ne amintim de Iugoslavia, care a fost condamnată de Tribunalul de la Haga, iar liderul ei Milosevic şi-a sfârşit viaţa după gratii. Şi aici e şi exemplul elocvent. Anii 90. Provincia Kosovo, conducerea căreia a obţinut posibilitatea de a tăia opoziţia sîrbă şi de a nimici enclavele etnice ale sîrbilor, care consideră Kosovo drept patria lor.

Or, în Kosovo a avut loc una dintre cele mai mari lupte din istoria omenirii – lupte, importanţa cărora nu poate fi contestată, nici pentru sîrbi, nici pentru întreaga civilizaţie europeană şi creştină. Lupta de pe cîmpia Kosovo din iunie 1389 este probabil, unul dintre puţinele cazuri din istorie, cînd un popor creştin european a reuşit, în pofida înfrîngerii şi cu preţul înfrîngerii la nivelul conştiinţei naţionale, să-şi învingă duşmanul.

Or, sultanul Porţii Otomane, Murad I, care a invadat atunci teritoriul Knezatului Sîrb a fost ucis de cneazul sîrb Milos Obilic (1), iar poporul sîrb a obţinut doi eroi şi sfinţi Milos şi Sf. Lazăr.

Astfel, puterea şi curajul îndărătnic al ienicerilor şi turcilor a fost învinse şi în viitor ei, pe parcursul mai multor veacuri, au luptat, ţinînd cont de rezultatele luptei de la Kosovo, deoarece au înţeles că pot învinge duşmanul, dar cu preţul pierderii nucleului armatei şi a puterii lor. Poate fi cucerit pămîntul, dar nu poporul care locuieşte pe el, poate fi obţinută lumina gloriei, însă aceeaşi lumină va fi reflectată pe giulgiul învingătorului muribund. În aceasta şi constă ironia dură a istoriei.

Aşadar, serbilor li s-a ordonat să-şi uite istoria şi rădăcinile. În schimb, albanezilor şi croaţilor li s-a permis de către „mai marii puterii” să-şi reabiliteze conştiinţa etnică. Iată un exemplu elocvent al dublului standard, care este laitmotivul articolului meu.

Voi aduce un alt exemplu important şi memorabil pentru generaţia mea. August 1991. Regimul lui Gorbaciov se prăbuşeşte. Se prăbuşeşte întregul sistem politic al URSS. Membrii conducerii ţării încearcă să salveze statul, pe care îl consideră pilonul dreptăţii socialiste. Aceştia îi privează de putere pe preşedintele URSS şi pe secretarul general al CC al PCUS M. Gorbaciov, chipurile, din motive de sănătate. Şi iau puterea în mîinile lor. Acest grup este condus de vicepreşedintele URSS Ianaev. În spatele lui stau şeful KGB Kriucikov, MAI – Pugo, mareşalul Iazov şi alţi lideri politici importanţi pe acele timpuri.

Pe străzi încep dezordinile. Conducerea GKCP, cum s-au întitulat aceşti lideri, introduce trupele în capitală. Occidentul critică vehement URSS. Isteria cuprinde presa din Europa şi SUA, precum şi ziarele democratice şi publicaţiile din URSS. În final, liderii GKCP cedează şi dau înapoi, fapt de care profită conducătorul Federaţiei Ruse B. Elţin. Odată cu prăbuşirea GKCP, peste jumătate de an, se prăbuşeşte şi URSS, Elţin ia puterea în mîinile lui. Federaţia Rusă, Ucraina şi Republica Belarusă creează CSI, ca instrument al unui divorţ civilizat.

Acest exemplu a marcat clar situaţia, cînd conducerea ţării, care încearcă să o salveze, a ajuns în rolul unor cameleoni politici doar pentru că a introdus armata şi a încercat să se opună prăbuşirii statului. În acest caz această politică nu este salutată nici de presa, nici de cercurile politice din Occident.

Mergem mai departe. Peste doi ani, în octombrie 1993, organul legislativ suprem al Rusiei, Sovietul Suprem, condus de spicherul Ruslan Hazbulatov, îi retrage competenţele lui Boris Elţin (pe motiv că nu îşi îndeplineşte funcţiile şi trădează interesele ţării). Ţara se află în prag de război. Votul de neîncredere acordat preşedintelui Rusie a fost o finalizare logică a activităţii sale politice de distrugere a ţării şi transmiterii economiei în mîinile clanurilor oligarhice, care deseori servesc interesele unor familii din Occident, ca Rothschild şi Rockfeller.

În jurisprudenţa de stat, în practica politică mondială moţiunea de cenzură era o metodă foarte des utilizată pentru soluţionarea problemelor extreme de stat, legate de trădare sau incapacitatea de a conduce statul. Boris Elţin a fost înlăturat de la putere. Cu el cade toată clica lui politică. Apoi vicepreşedintele legal A. Ruţkoi este aleg preşedintele Rusiei în cadrul congresului.

Drept răspuns, Elţin şi anturajul lui – Gaidar, Ciubais sau generalul P. Graciov, numit „Paşa Mercedes” pentru slăbiciunea lui faţă de automobilele de lux, trimite armata să ia cu asalt propriul parlament, adică Sovietul Suprem, şi în ochii întregii lumi civilizate împuşcă asupra acestui important organ de stat, săvîrşind, practic, o lovitură de stat, or, în vechiul sistem sovietic nu partidul era organul suprem al statului, dar Sovietul Suprem, care executa deciziile Congresului deputaţilor poporului.

Şi de aceea, congresul era conducătorul colectiv al ţării Sovietelor, unde Ruslan Hazbulatov era pe timpuri preşedintele acestuia, adică spicher. Puterea supremă era însuşi Congresul deputaţilor, iar Sovietul Suprem – o instituţie temporară de stat, care era împuternicit să ia decizii în intervalele dintre Congresele deputaţilor poporului Rusiei (RSFSR). Congresul avea dreptul să adopte decizii extreme cu un anumit cvorum, or, acesta, conform legii, dar nu Elţin, era apogeul puterii de stat.

Deci, noi vedem că a fost o lovitură de stat. Mai mult, în văzul lumii tancurile împuşcă în clădirea Sovietului Suprem, iar apoi are loc arestarea funcţionarilor de stat. Toate acestea sunt transmise de canalele internaţionale. Unele posturi au difuzat reportaje în direct, în timpul asaltului, a acestei batjocuri asupra valorilor democratice, ori parlamentul (dar nu preşedintele-dictator şi ocoliţii lui) este pilonul democraţiei şi liberalismului – a ceea pentru ce atît de mult, din perioada lui Truman şi discursul lui Winston Churchil, a luptat Occidentul civilizat şi uman.

Aşa au fost distruse bazele democraţiei. Distruse, cu acordul liderilor politici mondiali de atunci. Din acel moment, democraţia, de facto, s-a transformat în Rusia într-o ficţiune, iar în locul ei la putere au venit oligarhii, de genul lui Gusinski, Berezovski, Smolenski şi, desigur, gardianului Rusiei, conducătorului de neuitat al privatizării, Anatoli Ciubais.

Politica dublelor standarde este evidentă, deoarece în 1991 nu se putea face ordine cu forţa, iar forţele de ordine, care au folosit armele, erau dur blamate. În anul 1993, aceeaşi acţiuni erau permise, iar instaurarea ordinii prin forţă deja era posibilă.

Concluzia este una. Este importantă puterea şi democraţia, dar nu valorile morale şi consecutivitatea politică pacifistă, ci acele centre, pentru care lucrează puterea. Şi atunci în unele circumstanţe sîngele cetăţenilor este un mare rău şi încălcarea normelor internaţionale, iar în altele – un beneficiu pentru salvarea ţării şi a statului.

Însă, dacă veţi spune că Hazbulatov şi Ruţkoi au aruncat ţara în trecut, la distrugerea tinerei democraţii, eu vă voi contrazice. Amintiţi-vă de Chile şi detronarea preşedintelui acestei ţări latinoamericane Salvador Allende, preşedintele legitim ales pe cale democratică, care făcea parte din modelul occidental al lumii, mason şi un politician destul de respectabil. El este înlăturat de la putere de generali şi Augusto Pinochet devine preşedintele acestei ţări pentru mulţi ani.

Ce e asta? Democrație sau politica dublelor standarde, or lui Elțin nu i se putea anunța vot de neîncredere și demisia lui era egală cu moartea, iar Allende, socialist și mason, putea fi demis. De ce? Unde este explicația? Ea este în politica dublelor standarde și în contextul conspirativ al elitelor mondiale, în realitățile acestei lumi complexe, care pentru cei neinițiați și neștiutori pare un haos, dar care în realitate este o ordine reglementată, reglementată dur și subvenționată de un șir de familii și grupuri de elită.

Deci noi vedem că și гласность, și democrația pot fi atît oarbe și totalitare, cît și un sistem bine reglementat, legat de cei care conduc lumea. Aceasta, desigur, nu este regimul stalinist cu legile sale represive de Gulag în numele ideologiei partidului.

În anul 1933, SUA stabilesc relații diplomatice cu Rusia Sovietică. Și asta în pofida colectivizării, exterminărilor în masă și proceselor împotriva troțkiștilor și rămășiților elementelor burgheze. Culacii și țăranii înstăriți în lagăre și închisori, iar elita americană, prin zîmbetul prietenesc al lui Averal Harryman, construiesc planuri economice pe termen lung.

Un alt dublu standard. El a fost și la noi. Pentru ei filmul „Circul” și mascarada politică din anii 20-30 ai sec. XX, mascarada și ospățul pe timpul ciume, unde Liubovi Orlova cu micul afroamerican în brațe, iar pentru popor și copiii sovietici – lagăre pentru minori și închisori. Aziluri speciale și Siberia pentru tinerii urmași ai familiilor neloiale, de neproletari.

Așa era legalitatea socialistă stalinistă. Ea conține un exemplu elocvent al fățărniciei și dublelor standarde, care astăzi, pe măsura înăspririi regimurilor democratice și liberale, jubilează într-un șir de așa-zise „țări cu adevărat democratice”.

Aici nu este nimic nou, ci doar vechea practică de pe timpurile războiului civil, cînd pacea de la Brest nu este o trădare a patriei, iar critica lui Lenin, Troțki (3) și altor ideologi bolșevici – e trădare de patrie.

Să vedem și alte exemple ale politicii dublelor standard. Astăzi, deseori este criticat Belarusul și liderul ei Alexandr Lukașenko. Acesta s-a ales cu critici dure pentru dispersarea manifestanților cu cîțiva ani în urmă. Atunci, în timpul dezordinilor în masă, au existat tentative de a lua cu asalt un șir de instituții de stat. Președintele Belarusului Lukașenko s-a răfuit dur cu masele. El a scos militia și armata împotriva lor.

Imediat după aceste evenimente, Occidentul democratic a intrat în isterie, calificînd acțiunile lui drept totalitare și nedemocratice. Și toate acestea, în primul rînd, din gura americanilor și britanicilor.

Dar haideți să apelăm la trecutul recent. SUA, sec. XX. După un șir de exterminări ale indienilor, populației băștinașe a Americii de Nord, organizațiile acestora depun o reclamație la Washington, unde această se și blochează. Pe mult timp. Atunci explodează societate civilă a indienilor, care iau cu asalt și țin sub control șapte zile sediul Biroului pentru indieni. În paralel, sunt uciși un șir de activiști indieni. Spre exemplu, asasinarea de către rasiști a indianului Oglala Wesley (Boul cu inimă rea).

Asasinii au fost achitați, fapt ce trezește nemulțumirea triburilor indiene. Pe 27 februarie 1973, liderul indienilor Mins și cîteva sute de adepți de-ai săi, înarmați cu arme de vînătoare și pistoale automate (M-16), au ocupat satul Wunded Ni, declarînd că ei instituie acolo administrarea tradițională indiană, independentă față de guvernul Pine Ridge.

Aceste evenimente au intrat în istoria SUA la începutul anilor 70 ca „Revoluția din Wunded-Ni”. Wunded-Ni este anunțată liberă de puterea albilor. Liderii răscoalei au fost Russel Mins (cunoscut în prezent ca actor vestit) și Leonardo Peltier. Marele Din Rid a vrut chiar să turneze un film despre aceste evenimente, însă viața lui s-a dovedit a fi foarte scurtă. El s-a înecat în lacul de lîngă casa lui din RDG, cu puțin timp înainte de lichidarea acestui stat.


Anume atunci autoritățile americane au înăbușit cu cruzime răscoala indienilor siu. Pe 8 mai 1973, apărătorii Woonded-Ni (12- de persoane) se predau. Încercarea indienilor să-și proclame propriul stat național a fost repede reprimată. Elicoptere, lunetiști, servicii speciale – toate au fost aruncate supra micului bastion al indienilor. Rezultatul a fost tragic pentru liderii indienilor și încercările lor de renaștere națională. Noi, desigur, nu salutăm aceste lupte și răscoale. Însă obiectiv, de ce în unele țări revoltele populare pot fi reprimate, iar în altele nu? Eu cred că aceasta este o mare întrebare, care necesită un răspuns echitabil.

Un alt exemplu, care s-a întind în timp. Este vorba de Irlanda. Aici, cotropitorii englezi au suprimat fără milă orice idee de independenţă şi vindeau elita naţiunii irlandeze în robie în America. Aici, de pe timpul fanatului Oliver Cromwel, lordul protector al statului englez, conducătorului real al Britaniei, au fost distruşi liderii clanurilor irlandeze, floarea naţiunii, a ţării, care pentru prima, încă în sec. VI pe timpul Df. Patrick, a adoptat creştinismul.

Apropo, aceasta este una dintre puţinele ţări ale lumii, unde adoptarea creştinismului a avut lor la dorinţa poporului şi elitei. Anume aici, în Tara – capitala sfîntă a lui Erin, în Irlanda antică, preoţii druizi au acceptat să primească Învăţătura Fiului lui Dumnezeu, iar în schimb, predicatorii creştini au pătrat mitologia şi tradiţia irlandeză. Anume în Irlanda a avut loc o fuziune fără sînge a religiilor şi învăţăturilor iniţiatice.

Sacerdoţii au devenit preoţi, creînd o biserică irlandeză uimitoare, pe care mulţi cercetători o consideră ortodoxă. Apropo, un şir de mănăstirile din Vechea Rusie au fost create anume de aceşti preoţi din vechea Tara.

Şi iată această ţară europeană a devenit simbolul robiei. În secolul 19, cînd Britania era liderul mondial în economie, aici domina foametea, care a secerat peste un milion de oameni. Alt milion a plecat peste ocean. De menţionat că la mijlocul sec. IX, în Irlanda erau 8 milioane de locuitori, iar la începutul sec. XX – 4 milioane. Genocidul planificat, modelat şi motivat politic al Londrei împotriva Irlandei este un fapt împlinit şi acesta trebuie încă cercetat de istorici şi politologi.

În 1916, în timpul revoltei pascale, în timpul proclamării independenţei acestui stat, voinţa poporului irlandez a fost din nou reprimată cu cruzime. Doar în anul 1921, Londra a fost de acord să-i ofere Irlandei statutul de dominion. Adică regele Marii Britanii era şi regele irlandezilor.

Pentru o naţiune care a îndurat atîtea suferinţe din partea monarhiei britanice, aceasta este o mare durere. Şi doar în anul 1949, Irlanda devine stat independent, însă o parte a ei, Irlanda de Nord face parte, totuşi, din Marea Britanie. Astăzi aici puţin ce s-a schimbat, deoarece numeroasele revolte ale populaţiei catolice au fost întotdeauna înăbuşite.

Pînă în prezent acolo continuă confruntarea naţională. Astăzi, aceasta poartă imaginea unei confruntări interconfesionale. Apogeul acesteia poate fi considerat evenimentul „Duminica sîngeroasă” din 30 decembrie 1972, cînd armata engleză a deschis focul asupra catolicilor şi au ucis 13 oameni. Drept răspuns, demonstranţii au năvălit în Ambasada britanică din Dubai şi au incendiat-o. În total, din 1972 pînă în 1975 în Irlanda de Nord au murit 475 de oameni.

Răscoalele din anii 70 şi 80 din Belfast, capitala Irlandei de Nord este o pagină sîngeroasă din istoria Marii Britanii, cînd premierii acestei ţări aruncau armata împotriva populaţiei paşnice din Belfast şi Londonderry. Confruntarea sîngeroasă dintre protestanţi şi catolici a durat zeci de ani. Mulţi lideri ai rezistenţei irlandeze din partidele Sin Fein (4) şi Fianna Fail (Soldaţii sorţii) (5), s-au chinuit în închisorile engleze.

Eu, desigur, nu salut terorismul şi îmi vine greu să spun dacă militarii Armatei Republicane Irlandeze au fost terorişti sau eroi naţionali. Însă eu cred că şi asemenea naţiuni mari ca englezii, americanii, nemţi, chinezii trebuie să înţeleagă că toate popoarele au dreptul la autodeterminare, or voinţa Domnului nu are priorităţi naţionale.

Există o legendă, potrivit căreia după distrugerea Turnului Babel, Dumnezeu a împărţit oamenii în diferite popoare, el pur şi simplu a amestecat limbile, iar constructorii turnului s-au împrăştiat, deoarece nu se mai înţelegeau. Această legendă este în Biblie, iar în Irak, nu departe de Bagdad, se află rămăşiţele Turnului Babel, care amintesc de această legendă.

Totodată, atunci Dumnezeu le-a dat tuturor popoarelor îngeri, care erau 70 la număr. Aceştia au creat naţiunile şi statele antice. Aceste state s-au transformat în state medievale feudale şi din ele ulterior s-au format popoare şi naţiuni politice.

Eu nu înţeleg de ce astăzi, în veacul ONU, unele popoare au dreptul la existenţă, iar altele nu. Aceasta de referă nu doar la Europa, dar şi la Asia şi Africa, peste tot unde există comunităţi naţionale tradiţionale, ce trăiesc de secole pe pămînt. Acestea sunt Irlanda de Nord, Tibetul, uigurii, tamilii, indienii, bascii şi multe alte naţiuni şi popoare.

În finalul articolului, vreau să-mi exprim nedumerirea în legătură cu faptul că oamenii, care sunt fideli tradiţiilor naţiunii sau statului, sunt marginalizaţi. Aici şi faţă de forţele de ordine, de asemenea, se observă standarde duble, cînd unele state au dreptul să-şi considere forţele de ordine eroi, iar altele - nu.

Amintiţi-vă de războiul de la Folckland (6) dintre Anglia şi Argentina pentru insulele Maldive (Folckland), care tind geografic şi istoric spre Buenos-Aires. Parcă totul era evident, înainte de sîngerosul eveniment, Marea Britanie de zeci de ani le-a oferit dreptul la independenţă mai multor ţări din Africa şi Asia. Aici
însă totul a fost altfel. Întregul culbit diplomatic a adus la un război, cîştigat de Marea Britanie în 1982, alungînd forţele armate argentiniene de pe insulă.

Ofiţerii şi soldaţii acelui război au devenit eroi, iar soldaţii care mulţi ani au instaurat ordinea constituţională în Cecenia şi Caucazul de Nord, în presa occidentală sunt prezentaţi drept violatori ai voinţei poporului. Asemenea exemple sunt o mulţime.

Militarul serveşte Patria, deoarece a dat jurămîntul, iar mie nu îmi este clar de ce în unele cazuri el are dreptate, este corect în activitatea sa, iar în altele – nu. Eu cred că trebuie să existe un singur standard al definiţiei a dreptăţii, indiferent de interesele şi priorităţile geopolitice.

Noi trebuie să ţinem minte dreptatea şi dreptul sunt un tot întreg, că acestea sunt atît categorii morale. cît şi juridice, că lumina de la Dumnezeu străluceşte pentru toate popoarele şi naţiunile, că toţi sunt egali sub soare şi că toţi au dreptul la o viaţă mai bună şi la prosperitate. Şi dacă toţi au dreptul la acest drept, atunci toţi trebuie priviţi printr-un cadru etic şi moral unic.

Cînd aceste legi morale vor deveni legi politice, atunci lumea va dobîndi o imagine mai civilizată, unde chipul omului va fi asemănător cu creatorul lui, unde moralul omului va creşte, se va coace pînă la morala dreptăţi şi virtuţii. Și nu intervenția lui Dumnezeu, ci legea neprihănirii, prin suferință, conştientizată cu legile lui Dumnezeu ar trebui să conducă la soluții pașnice şi echitabile ale popoarelor, a voinţei lor de organizare a statelor lor.

NOTE:

1. Milos Obilic (în sîrbă - Милош Обилић) — cneaz sîrb şi erou istoric, personaj din folclorul sîrb, care l-a înjunghiat pe sultanul turc Murad chiar în cortul său, dimineaţa în ziua luptei de pe cîmpul Kosovo (1389).

2. Lazar Hrebeleanovic (în sîrbă - Лазар Хребељановић; 1329 — 28 iunie 1389 — ultimul conducător independent al Serbiei (1370—1389), sfîntul Bisericii Ortodoxe Sîrbe. Cneazul Lazar nu a fost rege, dar a fost căsătorit cu prinţesa Milica din familia Nemanic. Numele lui Lazar, care a murit pe cîmpia Kosovo, s-a păstrat pînă astăzi în cîntecele populare sîrbe. Sfîntul Lazar a fost decapitat, iar moatele lui au fost mutate în Ravanica, unde în prezent maicile îngrijesc de copiii bolnavi. Din 1889, în Serbia este conferit Ordinul Sfîntului Cneaz Lazar.

3. Lev Davidovici Troţkii (preudonime: Pero, Antid Oto, L. Sedov, Starik etc.); numele dar la naştere – Leib Davidovici Bronştein; 1879; satul Ianovka, gubernia Herson – 20 august 1940; Coyoacan, Mexico, Mexic) – revoluţionar, ideologul troţchismului – unui curent al marxismului. Preşedintele Consiliului Militar Revoluţionar al Rusiei Sovietice şi comisarul pentru afaceri militare şi maritime, dictatorul Rusiei în timpul războiului civil în perioada Noii Politici Economice (НЭП).

4. Sinn Fei (în trad. – Noi singuri), partid politic irlandez, care avea drept scop crearea Republicii Irlandeze Unite. Fondat în 1902, de Arthur Griffith, ca o mişcare pentru renaştere culturală, a militat mult timp pentru crearea unui stat irlandez independent, în prezent este condus de Gerry Adams. Este reprezentat în Asambleea Irlandei de Nord, parlamentele Marii Britanii (în activitatea căruia reprezentanţii Sinn Fei refuză, tradiţional, să participe) şi Irlandei, în Parlamentul European (în subgrupul de stînga al grupului verzilor).

5. Fianna Fáil («Soldaţii Sorţii») — partidul liberal din Republica Irlandeză. Partidul Fianna Fail a fost fondat pe 23 martie 1926 de fostul preşedinte al Irlandei Eamon de Valera. În perioada 1932-2011 cel mai mare partid parlament (Dáil Éireann), însă la alegerile din 2011 a ocupat doar locul trei. În 1973 aceasta a cedat în faţa coaliţiei partidelor Fine Gael şi Partidul Laburist, însă a revenit la putere, temporar, în 1977 şi 1987.

6. Războiul dintre Argentina şi Marea Britanie (popular, Războiul Malvinelor sau conflictul Falkland (1982) pentru controlul asupra insulelor Falkland (Malvine), amplasate în Atlanticul de Sud, la 400 km de litoralul argentinian. Războiul s-a încheiat cu victoria Marii Britanii, care controlează insula şi astăzi.