Ordinul templierilor și Moldova

Foto: sermjag.ru

Veaceslav Matveev
 
În acest studiu istoric dorim să atragem atenția cititorului asupra unei probleme actuale, din punctul nostru de vedere. Deja de cîteva decenii, în ziare și la TV se discută istoria și ideologia Ordinului Templierilor (Ordinul Templului). Această structură a jucat un rol semnificativ în epoca medievală. Potrivit unor opinii, succesorii acestui ordin continuă să influențeze soarta Europei și a lumii în general. De aceea, pentru noi este important să abordăm unele probleme cunoscute și mai puțin cunoscute din istoria acestei organizații ezoterice. Studiul este actual, în special, în urma influenței Ordinului Templierilor asupra regiunii noastre și a Moldovei.
 
Ordinul Templierilor a fost creat în Ierusalim, în timpul primelor cruciade. Protecția pelerinilor a devenit scopul acestei organizații de cavaleri. Mai tîrziu, ea s-a transformat într-o enormă corporație inițiatică, militară și bancară. Acest lucru îl cunosc mulți, despre aceasta scriu toți teoreticienii conspirației, dar puțini dintre ei pot elucida ce s-a întîmplat cu ordinul după distrugerea lui și dacă a mai rămas ceva după destrămarea acestei organizații. Vom încerca să ne clarificăm.
 
Pe 13 octombrie 1307, regele Franței Filip cel Frumos arestează patrimoniul Ordinului și conducerea lui. Pe 18 martie 1314, după refuzul de a oferi mărturii, la Paris este ars marele magistru al ordinului Jacques de Mole. Potrivit majorității cercetătorilor, ordinul dispare pentru totdeauna de pe harta istorică. Însă acest lucru nu este chiar așa.
 
După distrugere, templierii pleacă din Franța. Ei pleacă, în primul rînd prin Veneția și Ungaria. În cea din urmă țară ei nu se rețin mult, deoarece în regatul ungar, unde domină dinastia Anjou, a rudelor lui Filip cel Frumos, pe ei îi așteaptă pieirea și umilința.
 
Casa de Anjou a descendenților constituie coloana vertebrală a conspirației împotriva forțelor Ordinului. În octombrie, 1309, Carol al II-lea de Anjou (a murit în 1309), domnitorul Regatului Celor Două Sicilii ordonă arestarea tuturor templierilor din regatul său. Fiul lui Filip, prințul de Taranto, face același lucru. Celălalt fiu al lui, Carol Robert de Anjou (1288-1342), regele Ungariei, precum am scris mai sus, interzice ordinul. Ultimul perceptor al templierilor trece în rîndurile frăției teutonice.
 
Din 1309, Papa Clement al V-lea înăsprește căutările templierilor în Dalmația, Toscana, Istria. În fruntea anchetei îl pune pe episcopul din Pisa Jano. În 1311, ordinul papei cere de la cardinalul patriarh Constantinopolului Patras să aresteze întregul patrimoniu al Ordinului Templului în Bizanț. Interdicția Papei, impusă Veneției, inițial i-a permis ordinului să găsească acolo un refugiu printre vechii săi prieteni, însă în 1313 începe reconcilierea Veneției cu Sfîntul Scaun.
 
Templierii au fost nevoiți să fugă mai departe, spre Est. Aici, în timpul cruciadelor ei ţineau relații și contacte vechi. Odată, taurul a dus Europa spre Occident din Phoenicia. Anticii scriau în acest sens: „El (taurul) a fost plasat printre stele, pentru că a adus Europa din Phoenicia pe Crit pe mare, așa cum relatează Euripide în „Frix”. Acum, în secolul paisprezece, curajoșii templieri duc tainele acestei Europe și a „comunității capului de Taur” spre Est. Cercul se închide, iar istoria formează noi spații sfinte. În viitor, anume acestea vor deveni centrele inițiatice ale Noilor Timpuri.
 
Inițial, templierii încearcă să se ascundă și să opună rezistență, însă teroarea autorităților îi impune să se reorienteze spre pămînturile elene. Aici, la Epir, îi primește dinastia elenă a Îngerilor. Epir, pe atunci era cel mai vestic stat grecesc. Acest stat continua să păstreze tradițiile vechiului Imperiu al Romeilor. Se pare că acest lucru este legat de faptul că nu Paleologii, dar Îngerii, din 1204 pînă în 1314 au condus statul Epir. În perioada examinată de noi, aici domina Nichifor I (a.n.1240). Acest conducător, rudă cu regii Romei de Est, detronați în 1204, era prieten cu Genua și Pisa și se opunea dur Veneției. 
 
Ceva mai tîrziu, fiul lui Toma va fi lipsit de putere, deoarece el deranja Roma prin faptul că a primit oastea respinsă. Însă templierii mai aveau timp. În acest răstimp, ei au reușit să se stabilească în regiune, să se acomodeze. În Loretto este lăcașul Casa Fecioarei Maria – templu care, conform legendei, a fost transferat de pe Pămîntul Sfînt. Acolo au fost descoperite picturi murale cu imagini ale templierilor.
 
În sec. XX a fost găsit hrisovul lui Nichifor I, despotul Epirului. În document se menționează despre zestrea oferită de el fiicei sale. Zestre constă din pietre sfinte din Palestina, „pietrele sfinte, luate din Casa Preafericitei Maicii Domnului”. În hrisov se arată că pietrele au fost aduse de un oarecare înger. Dacă înțelegem că templierii au fost primiți de Îngeri în Epir, pe pămînturile vechii nobilimi bizantine, atunci putem înțelege de unde au apărut aceste daruri sfinte. 
 
Pînă în 1318, Epirtul colaborează activ cu Ordinul Templului, cupă care acesta este preluat de către Paleologi, mai devreme – regii din Niceea, iar din 1261 – domnitorii Constantinopolului. Ei nu pot privi dominația independentă a vechilor Îngeri (dinastia bizantină), care au fost cîndva suzeranii lor. 
 
În 1318, ducele Kefaloniei latine, Giovanni Orsini, ocupă Epirul. El este încoronat drept despot al Epirului. Acest stat elen, inițial va trece sub conducerea Bizanțului, iar ulterior – sub stăpînirea dinastiei Tocci, va rezista pînă în 1479, cînd va fi distrus de turci, iar ducele său Leonardo al III-lea fuge în Occident.
 
Această țară era mică, dar destul de independentă, or, ea nu se supunea nici patriarhatului de la Constantinopol, ci avea propriul arhiepiscop de Ohrid. Populația era destul de diversă și, deși majoritatea erau greci, acolo mai locuiau slavi, valahi, italieni și multe alte popoare. Aici, pentru un timp îndelungat, și-au găsit casa rămășițele Ordinului Templului.
 
În acest sens este interesantă biografia unui general rus. Ea ne permite să demonstrăm, pe exemplul lui, prezența templierilor în vestul Greciei. Să ne uităm în secolul XVIII. În 1765, Piotr Ivanovici Milissino a organizat la Sankt Petersburg o lojă a Ordinului Templului. Așa-zisul sistem Melissino.
 
Piotr Ivanovici Melissino (în greacă Μελισσηνός] (1726 – 26 decembrie 1797) este descendentul unui grec care s-a mutat în Rusia, primul general rus în artilerie, mist, mason și vizionar al ideilor ezoterice ale masoneriei. El a fost fiul doctorului grec A.P. Melissino, care s-a stabilit în Rusia pe timpul lui Petru I. Pe timpul domniei Annei Ioanovna, el a devenit vicepreședinte al Cancelariei Medicale. Piotr Melissino scria că este descendent al unui neam vechi care s-a înrudit cu Comnenii și Îngerii, moștenitorii dinastiilor imperiale și regale ale Bizanțului. 
 
Și într-adevăr, neamul Melissino este un neam elen foarte vechi, în 1118 s-a stabilit în Constantinopol. În Grecia exista regatul Melissino. Acesta se învecina cu Achaia, preceptorul templierilor. În 1454, de pe insula Creta, un oarecare Ricardo Melissino s-a mutat în Kefalonia, unde locuiau mai multe familii ce proveneau din rămășițele ordinului. Piotr Ivanovici Melissino, „cavalerul peșterii negre”, spunea că el nu este doar descendentul acestui grec, dar și „magistru al templierilor cu drept dobîndit prin naștere”.
 
Astfel, noi avem dovezi că în Kefalonia, pe aceste insule calde și pașnice, trăiau descendenții templierilor. Localnicii încă mai păstrează legendele despre oamenii în haine albe. Aceștia sînt asociați cu mănăstirea sfîntului Gherasim. Iar un ghid turistic scrie că „pe insule este foarte popular carnavalul de primăvară. Organizatorii acestuia se numesc cavaleri și ei poartă fuste albe, cămăși albe, mănuși și bonete albe, ce imită coifurile. Pe piept își pun ceasuri, broșe, medalioane etc.”
 
Reiese că, într-adevăr, cineva a adus în această regiune relicvele sfinte. Le-a transmis domnitorilor în schimbul dreptului de a trăi în legea lor. Mai tîrziu, aceste neamuri s-au amestecat cu populația locală, iar oamenii simpli i-au păstrat în memoria lor.
 
Astfel, în Est a plecat și s-a ascuns una dintre ramurile frăției mărețe a templierilor. Sîngele acesteia circulă pînă în prezent printre familiile din Europa de Est și o înnobilează cu vechile datini despre curajoșii slujitori în alb ai soarelui. Uneori, această forță reînvie și cineva creează noi doctrine și instalează noi structuri ezoterice.
 
Inițierea generică le oferă acest drept acestor oameni, deoarece cunoștințele neobișnuite ale templierilor transformă conștiința omului, făcîndu-l nu doar cavaler, dar și mistic, purtător al anumitor cunoștințe ezoterice. O ramură estică a templierilor este legată de Moskovia. De la ea și de la puii scoțieni ai lui Petru cel Mare, această tradiție s-a stabilit în Rusia.
 
Însă pentru noi prezintă un interes sporit o altă ramură a ordinului distrus. Este vorba despre rămășițele preceptorului ungar (organizație regională) a Templului, care au fost persecutate de către Carol Robert de Anjou. O parte dintre ele a fost arestată, iar o altă parte a reușit să fugă. Preceptorul templierilor în Ungaria, iar apoi din 1299 preceptorul (guvernatorul) Franței Gerard de Villiers, a doua persoană a ordinului, a dispărut în 1307. Această informație are o importanță majoră.  
 
În această epocă, în ținuturile Dunării și Carpaților au loc procese sociale semnificative. Aici, nobilimea vlahă a început să creeze statalitatea sub conducerea dinastiei lui Basarab. I. Milkov, cercetător bulgar, relatează în aceste sens următoarele fapte și gînduri:
 
„Statul vlahilor (Rossovlahia) în 1324 a fost fondat de către marele domnitor (arhiducele) Basarab I. Basarab I, ca și tatăl său, inițial este numit în documentele maghiare drept „voievodul nostru  transalpin credincios”, iar ulterior – drept „nevrednicul coroanei sfinte”.
 
Anume Basarab I (1310-1352)  a distrus în 1330, lîngă Posad, armata regelui ungar Carol de Anjou, nu fără ajutorul cavalerilor templieri, care au trecut de partea vlahilor. În această bătălie, experiența militară i-a permis tînărului stat să-i distrugă pe unguri și să-și creeze propria statalitate. Iată unde se manifestă brusc templierii. Iată unde ajunge emigrarea lor. Iată unde în viitor ei încep să construiască noi proiecte și să tindă spre noi frontiere.
 
Însă peste un timp oarecare, ungurii, pornind ofensiva spre Nord, strîmtorîndu-i pe vlahi și slavi, își creează propriul avanpost. În fruntea lui este pus un oarecare domnitor Dragoș. Lui i se opune un voievod puțin cunoscut din Bucovina, Bogdan. Aici începe partea cea mai interesantă.
 
Templierii s-au manifestat în Valahia, dar s-au extins și spre Bucovina, și în Galicia. Or, după anul 1307, calea prin Ujgorod spre Estul ortodox era pentru ei soluția optimă. Aici ei erau cunoscuți și primiți. Aici erau avanposturile boierimii locale. Nobilimea rusă de vest avea tradiții cavalerești adînci, iar boierimea locală era una dintre cele mai independente.
 
Așadar, aici templierii au fost primiți călduros. Anume aici, posibil, a venit preceptorul Franței, a doua persoană al ordinului Gerard de Villiers. Aceste meleaguri îi erau apropiate, deoarece aici el, preceptorul Ungariei și Vranei, apărătorul secretelor ordinului capului mort se putea stabili și primi alți frați. 
 
Iar în Bucovina, peste o perioadă de timp a început să domine Bogdan, în a cărui stemă este desenat capul Taurului – simbolul templierilor, care au, concomitent, rădăcini adînci cu tradițiile vlahe (moldovenești). Influența templierilor este evidentă, iar noi vom încerca să demonstrăm acest lucru. Întîi de toate, vom menționa următoarea circumstanță. Cunoscutul istoric ucrainean M.S. Grușevschi scria:
 
„Date vechi despre relațiile Rusiei cu Europa Occidentală …  popoarele ugrice, cehii și polonezii au luat parte la destinul Pămînturilor Kievene… În hrisovul dlui Evans sînt menționate care ce țineau calea spre Rusia și din Rusia. Era un grup întreg de negustori care făceau comerț cu Rusia, așa-zișii ruzarii… Cît privește Ungaria, atunci, deși există date că acolo făceau comerț negustori ruși, dar erau aceștia negustori galițieni sau din Kiev – nu se știe”.  (Istoria Pămînturilor Kievene de la moartea lui Iaroslav pînă la finele secolului 14. Kiev, 1991, p. 394).
 
Dar mai aproape de Occident în acele timpuri erau prinţii galițieni. N.I Kostomarov scria:„Rusia de Sud-Vest, Galicia, atît în interior, cît și în exterior, se afla în astfel de condiții, în care slăbea tot mai mult legătura cu restul pămînturilor ruse. Deși și aici nu se stingea conștiința afinității cu ultimele; dar istoria le arăta diferite căi între ele”. (N.I. Kostomarov. Istoria Rusiei în descrierea ei de către cele mai mari personalități. Volumul I, p.123).
 
Rusia galițiană era cea mai vestică regiune subordonată dinastiilor din familia Rurik. După distrugerea Rusiei Kievene în timpul invaziei mongole, cel mai repede și-a revenit anume această parte, de vest, a ei. Aici era un stat puternic, care în curînd a fost recunoscut și de către dinastiile europene drept cel mai puternic cnezat rusesc. Acest cnezat a participat activ la afacerile europene și intrigile politice.  
   
De facto această Rusie a fost creată de Daniil Galițki, care a lăsat drept moștenire în 1264 un stat puternic. El construia activ orașe și cetăți, dezvolta comerțul și meșteșugurile. În cnezat au venit mulți unguri, polonezi, nemți, vlahi etc. El a reușit să creeze o armată puternică, care va juca un rol activ în apărarea granițelor de est ale Europei. În 1255, Sfîntul Scaun, în urma unui șir de victorii asupra mongolilor, i-a permis acestui cnezat să devină regat.
 
Istoricul S. Pușkariov scria în acest sens următoarele: „El nu se lăsa de gîndul privind lupta cu tătarii și distrugerea jugului tătăresc. În scopul organizării unei cruciade împotriva tătarilor cu ajutorul Occidentului, el a inițiat relații cu Papa Inochentii al IV-lea și vorbea despre posibilitatea unirii bisericilor. Papa i-a trimis lui Daniil însemnele puterii regești – coroana și sceptrul și Daniil a fost încoronat solemn în or. Droghicin în anul 1255)” (S.G. Pușkariov, M., Nauka, 1991, p.98).
 
Însă, în luptele ulterioare cu tătaro-mongolii, statul rușilor de vest a fost slăbit și practic distrus. Acest lucru s-a întîmplat în 1324, după victoria obținută de tătari asupra armatelor Rusiei galițiene. În urma acestui eveniment, rămășițele templierilor fug spre sud, pe pămînturile viitoarei Moldove. Deja bătrîni, dar rămînînd încă cavaleri, vechii templieri se unesc cu detașamentele lui Bogdan Întemeietorul, care cu ajutorul lor îl expulzează pe Dragoș și cuceresc Baia. Aici, cu ajutorul templierilor, el formează un stat-ordin.
 
Ideea secretă a ordinului este criptată în numele Moldova, or Moldova este Voldova. La fel cum în Cehia Vltava este Mldava. Acest fapt ne permite să determinăm rădăcina ascunsă Vol, adică pămîntul zeului Europei antice, cunoscut ca Val, Bel-Belen. Acestuia i se închinau druizii celtici. Sub numele lui Apolon, el era cunoscut de grecii antici ca zeul Hyperboreilor.
 
Dar aceasta nu e tot. Simbolul Taurului de pe stema Moldovei este simbolul zeului antic vlah și slav Velez, care era un zeu solar, protectorul vitelor și bogăției. În timpul campaniilor împotriva Constantinopolului, Rusia antică se jura pe zeul vitelor Veles, iar armata cneazului – pe zeul Perun. Cultul acestui zeu în regiunea noastră este unul dintre cele mai arhaice. Pe Insula Șerpilor era templul lui Apollo. Iar în numele Decebal, domnitorul Daciei, noi vedem două rădăcini: „Dece”- domnitor, iar „Bal” – Baal.
 
Astfel, templierii care au fugit spre Est au găsit aici un sol fertil. Or, simbolul lor Baphomet este capul taurului și doar Moldova mai păstrează astăzi acest simbol în stema sa. În Evul Mediu mai erau și alte state care aveau acest simbol, dar în prezent ele sînt înglobate în alte state mai mari.
 
În concluzie: templierii, care au renăscut cultul antic al Zeului-Taur, după distrugerea Ordinului, au plecat în direcții diferite, însă partea lor de bază și cea mai secretă a ajuns pe pămînturile Moldovei. Ei au purtat tradiția lui Baphomet în inimi și drapele. Walter Scott, marele scriitor scoțian, în romanul său „Ivanhoe”, descrie confruntarea dintre Richard Inimă-de-Leu și templieri.  
 
Richard, regele Angliei, intră în luptă sub numele de „Dragonul Alb”, iar templierii poartă pe scuturile lor simbolul taurului. Aceasta este o prezentare literară a principalului mit indo-european în care zeul pămîntului – taurul se confruntă cu zeul cerului – dragonul alb. Anume această datină urmașii templierilor din Moldova au criptat-o în confruntarea simbolică dintre Dragoș (dragonul) și Bogdan (taurul). Pe stema ultimului era imaginea taurului.            
 
De unde au putut templierii să dobîndească aceste cunoștințe despre zeul solar și simbolul lui – Taurul solar? Posibil, în Est, dar poate pe pămînturile Daciei Antice. Deși mulți dintre ei purtau tradițiile celților și zeului Belen, precum și ale germanilor și a Zeului lor solar – Baldur. Ultimul este Baal-tur, Zeul-Taur.
 
La Est, ei s-au confruntat cu vechile tradiții iudaice ale taurului de aur. Lui Bel (Baal) i se închina în Iudeea tribul lui Veniamin, care s-a ciocnit cu celelalte triburi din Israel în timpul confruntării legate de uciderea unui levit (preot) care trecea prin districtul Ierusalim, ce aparținea tribului lui Veniamin. După această ciocnire, tribul a fost izolat și au fost interzise căsătoriile cu membrii lor. Mai tîrziu, acesta a dispărut, s-a ascuns sau s-a risipit, păstrînd vechea inițiere solară secretă.
 
Totodată, Taurului i se închina și soția lui Solomon Balchis și Hiram, arhitectul Templului lui Solomon. Însă mai tîrziu, sectele și comunitățile secrete din Est, încă pe timpurile cruciadelor păstrau aceste cunoștințe vechi. Astfel, ismaeliții au păstrat credințele zoroastriene, în care simbolul taurului era de bază. Druzii în amuletele lor reprezentau capul de taur.  
 
Există opinii precum că druzii sînt rămășițe ale templierilor care nu s-au putut întoarce în Occident, dar există și opinii că druzii sînt parte a unei tradiții mai vechi și că templierii anume de la ei au preluat cunoștințele antice ale Zeului solar și a reprezentantului Taurului pe pămînt. Într-un fel sau altul, aceste credințe și simboluri prin intermediul templierilor s-au întors în Moldova, unde Vasile Lovinescu considera păstrate tradițiile geto-dacice.
 
Acest savant considera Dacia drept al doilea, după Hiperboreea, centru mistic al tradiției polare și tradiției Zeului Soarelui. În lucrarea lui „Dacia hiperboreană”,  cititorul interesat va găsi o mulțime de informație interesantă în această privință.
 
Încheind cercetarea, vom menționa că materialul istoric sus-menționat ne permite să constatăm prezența simbolurilor templierilor în Moldova, prin urmare, și păstrarea în această țară a tradițiilor lor. Cele spuse mai sus ne oferă posibilitatea de a privi diferit asupra originilor statului nostru, care de-a lungul multor veacuri, păstrează pe pămînturile Carpaților și Nistrului simbolul Zeului-Taur, taurului alb, protectorul Carpaților, descris de Mihail Sadoveanu în operele lui nemuritoare „Frații Jderi”. Acest simbol este mesajul criptat al strămoșilor noștri către urmași, mesajul ce poartă ideea doctrinelor solare antice, ideea Zeului Bun – taur ce neagă jertfele, războaiele și violența. Acest simbol este misiunea noastră, calea noastră dată de sus, poporului truditor, cale de la care noi nu ne vom abate atîta timp cît Zeul-Taur este pe drapelele și în inimile noastre.