Imprimaţi
 |
| Foto: platzforma.md |
Astfel putem deja vedea (și discuta) modelele de chestionar (în total patru, centrate pe următoarele categorii: clădire/locuință, persoană, spațiu colectiv de locuit, persoanele cu permis de ședere temporară), întrebările pe care acestea le conțin, precum și variabilele/categoriile în baza cărora populaţia şi locuinţele vor fi supuse măsurării.
E un pas mai mult decît salutabil – la recensămîntul precedent, cel din 2004, guvernarea comunistă de atunci a considerat că nu are nevoie de opiniile poporului ce urma să fie măsurat şi nici a societății civile sau experţilor independenţi, care ar fi putut să se propunţe pe marginea metodologiei adoptate.
Mă rog, nivelul scăzut de transparență n-a fost unica problemă a recensămîntului din 2004. Mai mulți observatori au scris în acele zile că unii operatori de teren au făcut presiuni explicite asupra respondenților ca aceștia să aleagă opțiunile ”moldovean/moldoveancă” (pentru etnie) și ”moldovenească” (pentru limba vorbită) în detrimentul ”român/româncă” și ”română”. Și n-a fost vorba de incidente izolate – numărul de cazuri de presiune a fost atît de mare încît John Kelley, preşedintele grupului internaţional de experţi, punea chiar la îndoială corectitudinea informațiilor privind apartenența etnică și limba vorbită.
Interesul politic era clar – Partidul Comuniștilor avea nevoie de date „obiective” în privința componenței etnice a țării și cel mai mult avea nevoie ca moldovenii să-i depășească în mod semnificativ pe români. Iar atunci cînd vrei foarte tare, și cînd ai toate pîrghiile administrative la dispoziție, e relativ ușor să-ți iasă un rezultat „corect” la numărătoare!
În fine, recensămîntul din 2004, nu a fost decît, pentru a-l parafraza pe Clauzewitz, o prelungire a luptei de partid cu alte mijloace.
Societatea civilă și cea politică au acceptat rezultatele recensămîntului, chiar dacă într-un mod selectiv, iar la sfîrșit fiecare și-a luat din el ce a dorit. Comuniștii și partidele de stînga în general au făcut apel mai ales la diferența decisivă între numărul moldovenilor și cel al românilor (76 % contra 2 %). Partidele de dreapta, deși au negat veridicitatea „măsurării”, au invocat totuși numărul mult mai mic de ruși decît cel obținut la ultimul recensămînt din 1989 (9.4 % față de 13 %). Biserica ortodoxă (deși divizată în două mitropolii și vreo alte 4-5 grupuri confesionale) a folosit și ea cifra de 93 % de credincioși găsiți la referendum ca mijloc de legitimare în lupta contra altor confesiuni (adventiști, baptiști, musulmani, evrei) sau ca bîtă retorică împotriva unor grupuri percepute a fi amenințare pentru Biserică (minoritățile sexuale în primul rînd).
Ca să rezum discuția despre recensămîntul din 2004, acesta n-a fost decît o oglindă strîmbă ce a reflectat într-un mod pocit și chiar a amplificat tensiunile care macină societatea moldovenească.
Situația viitorului recensămînt are toate premisele să devină similară. Procedura de colectare a datelor încă nu a început, dar rezultatele recensămîntului deja au devenit un cîmp de bătaie între diverse partide și mișcări politice!
Astfel, într-o serie de articole publicate pe site-ul „Moldova Nouă” încă în martie 2012, jurnalistul Evgheni Șolari (Евгений Шоларь) chema toți moldovenii vorbitori de limbă rusă (fie ei bulgari, găgăuzi sau chiar din etnia majoritară) să se declare RUȘI pentru a aduna măcar 30 % de populație rusofonă: pe această cale, afirma Șolari, Moldova poate fi salvată de pericolul de a fi anexată de România.
Dinspre tabăra pro-românească politicianul și istoricul Anatol Petrencu chema la rîndul său cetățenii țării să nu se declare altfel decît români. Pentru Anatol Petrencu, etnia declarată la recensămînt e semnul unui patriotism sănătos: „Adevăraţii, autenticii moldoveni, veritabilii patrioţi ai RM sunt acei moldoveni, care se recunosc că sunt moldoveni, dar fac parte din Neamul Românesc. (…) Pentru noi, moldovenii, este foarte important să depăşim frica, băgată în oase de fostul regim totalitar, şi să declarăm cu gura deschisă (să scriem clar în anchete): noi suntem ROMÂNI”.
Ceea ce înseamnă că din start ar trebui să anulăm orice iluzie că recensămîntul doar va număra (adică va lua act de categoriile etnice existente și le va cuantifica). Recensămîntul (care e în sine un act politic) a fost deja politizat în Moldova și faptul că acesta va fi desfășurat într-un an electoral reprezintă un semn aproape sigur că recensămîntul va face parte din campaniile electorale.
În mod previzibil, categoriile cele mai sensibile rămîn a fi limba și etnia. Eu aș adăuga și religia de vreme ce aceasta a fost tot mai politizată în ultimul timp, iar biserica încearcă să utilizeze ponderea creștinilor în Republica Moldova în calitate de argument pentru consolidarea unor privilegii pe teritoriul țării. Deloc întîmplător, în Legea privind libertatea de conştiinţă, de gîndire şi de religie Nr. 125 din 11.05.2007 a fost adăugată mențiunea privind rolul deosebit și primordial al Bisericii Ortodoxe în viaţa, istoria şi cultura poporului Republicii Moldova [5]. Deloc întîmplător, unele consilii locale au declarat teritoriul lor drept zonă de susţinere deosebită a Bisericii Ortodoxe din Moldova.
În cei zece ani care s-au scurs de la recensămîntul din 2004 conflictele generate de apartenența etnică și de limbă au rămas la fel de intense și nu s-a făcut cam nimic pentru aplanarea lor. Ultima decizie a Curții Constituționale din 5 decembrie, cea care dă undă verde numelui „limba română” n-a instaurat pacea și liniștea, ci a ațîțat spiritele și mai mult.
Poate recensămîntul din 2014 să ofere vreo soluție pentru compensarea lipsei de consens în privința ideii de țară Republica Moldova? Foarte îndoielnic.
Care ar fi totuşi soluțiile? Să ne numărăm mai bine și mai obiectiv? Cum am putea s-o facem dacă nu ne putem pune în acord asupra semnificațiilor unităților de bază ale numărătorii?
Soluția mea e eliminarea, din chestionar, a întrebărilor despre limbă, etnie și religie. Să le scoatem cu totul!
Cîteva considerații metodologice.
Cum indicam mai sus, problema principală a triadei limbă-etnie-religie e una politică – acestea servesc în temei, în context moldovenesc, drept bîte politice, ori drept pereți de separare și nicidecum în calitate de idei ce construiesc consens, identități şi comunităţi incluzive. Ele ne despart în loc să ne adune împreună.
Dar această triadă pune și dificultăți metodologice: ea măsoară doar parțial, superficial și ambiguu lucrurile pe care pretinde că le măsoară obiectiv.
Să le luăm pe rînd. Auto-identificarea etnică e măsurată prin întrebarea 21 a chestionarului 2P. Respondentul este liber să-și declare etnia/naționalitatea cum crede de cuviință sau poate să n-o declare în genere. Acest liberalism al întrebării o face însă inutilizabilă. Pentru că permite o varietate prea mare de combinații de posibilități ce nu ar măsura nimic și care însă ar putea fi interpretate aiurea. De exemplu, să admitem că 30 % din locuitorii Moldovei vor asculta chemarea lui Șolari și se vor declara ruși în timp ce restul cetățenilor preferă să nu-și declare apartenența etnică. Rezultatul va fi – 30 % ruși și 70 % nu știm ce. Care-i deci rostul acestor cifre? Niciunul.
Mai mult, categoria „etnie” reprezintă ea însăși un caz de ambiguitate într-un context atît de volatil precum cel moldovenesc. A se vedea exemplul etniei „moldovean/moldoveancă”: aceasta a căpătat atîtea semnificații încît unele din ele se contrazic: moldovean unionist, moldovean statalist, moldovean rus, moldovean rom. În al treilea rînd, în cazul unor etnii avem suprapunerea categoriei etnie și religie – „evreu” desemenează deopotrivă apartenență etnică și grupul religios.
Religia, măsurată prin întrebarea 25 a aceluiași chestionar, e un labirint și mai complicat. Pe de o parte statul a lăsat cetățenii, ca și în cazul etniei, să aleagă singuri numele confesiunii de care țin sau să nu divulge apartenența religioasă în genere. Pe de altă parte, însă, statul oferă cîteva categorii gata construite: ortodox, altă religie, ateu.
Ce măsoară, metodologic vorbind, categoria religioasă „ortodox”? În plan instituțional, enoriaşii Mitropoliei Moldovei sau Mitropoliei Basarabiei ori altei organizații a cultului creştin ortodox? În planul credinței și practicilor religioase credincioși ce merg regulat la Biserică, oameni ce merg doar la sărbători, cetățeni care au fost botezați și se identifică generic drept ortodocși fără a avea legătură cu Biserica oficială, preoți și călugări ori inși care se declară ortodocși pentru că e „cool” sau pentru că așa zice toată lumea?
Răspunsul ar fi: categoria „religie” măsoară toate aceste categorii, le adună la un loc și calculează un fel de medie. Personal nu știu care ar fi semnificația categoriei „ortodox” atunci cînd fac media adunării componentelor credinței (participare, credință, cunoaștere a dogmelor) pentru un preot, un cetățean care merge la Biserică o dată pe an și unul ce a fost botezat dar nu a călcat pragul Bisericii de atunci!
Rezultatele cercetărilor pe care le avem despre credință și religie la moldoveni nu ajută la clarificarea acestor dileme.
De exemplu, European Values Study din 2008, care a investigat religiozitatea moldovenilor dincolo de aspectul declarativ găsea că doar 14.4 % din moldoveni merg la biserică cel puțin o dată pe săptămînă, un număr aproximativ egal cu al celor care merg mai rar decît o dată pe an sau nu merg deloc (11.9%). Alte 47.6 % ajung la Biserică doar de sărbători.
Mersul la Biserică nu înseamnă însă neapărat un grad de religiozitate sporit. EVS (2008) a adresat cetățenilor moldoveni și cîteva întrebări ce țin de gradul de cunoaștere de către aceștia a dogmelor de bază ale credinței. O asemenea întrebare a fost cea privind credința în reincarnare (care nu face parte din ortodoxie). Paradoxal, procentul celor care cred în reincarnare e cel mai mare (34 %) în categoria celor care merg la Biserică cel puțin o dată pe săptămînă! În contrast, doar 18 % din cei care se duc la Biserică o dată pe an sau și mai rar cred în reincarnare.
În fine, întrebările cu privire la numele limbii materne sau limba vorbită de obicei (22 și 23) nu fac excepție. Ele pot, cel mult, înregistra nominal opțiunea respondentului: „moldovenească”, „română”, „rusă”, „de stat”, dar nu oferă nici un fel de perspectivă asupra complexităților politice ce stau în spatele numelui (moldovenească identică cu româna, moldovenească diferită de română). Curios e că în acest caz statul nu oferă cetățenilor opțiunea de a nu-și declara în genere limba maternă sau limba vorbită de obicei.
În concluzie, din punct de vedere metodologic triada de categorii limbă-etnie-religie nu reușește să măsoare adecvat variațiile, nuanțele și multiplele combinații în care cetățenii moldoveni își construiesc identitățile. De ce am mai avea nevoie de ea?
Cîteva considerații politice.
Dacă valoarea recensămîntului din 2014 în termeni de cunoaștere a realităților identitare din Moldova e, așa cum am arătat, îndoielnică, miza politică a acestuia e imensă.
Apelurile cu invocarea patriotismului, adevărului științific, tradiției, pericolului unirii nu fac decît să politizeze și mai mult actul de numărare, să-l transforme în instrument de manipulare în apropiata campania electorală și să-i distorsioneze rezultatele.
Iar asta riscă să transforme recensămîntul într-un baston cu care să ne dăm în cap unii altora.
Recensămîntul nu e spațiul în care dezbaterile identitare, certurile religioase și luptele „științifice” în privința numelui limbii pot fi rezolvate cumva.
Marea numărare națională nu oferă „date și cifre obiective” despre distribuția identităților etnice în Moldova. La fel, acesta nu prezintă în nici un fel „realitatea etnică așa cum este ea”. Recensămîntul nu face decît să proiecteze asupra complexei realități din Moldova prezumțiile/stereotipurile/ideile/categoriile înscrise în chestionare de către autoritățile statului.
Rezultatul discutabil al recensămîntului e că acesta aruncă în spațiul public niște numere aleatorii ce nu semnifică nimic decît interesul pe care-l conțin și care numere capătă „realitate și consecințe politice”.
Recensămîntul nu deține nici o forță magică cu ajutorul căreia am putea soluționa conflictele identitare. Acestea trebuie negociate și aplanate în afara recensămîntului, în cadrul comunității, prin discuţii şi cu argumente, prin dialog și înțelegere, nu prin cifre manipulabile cu false pretenții de absolut.
Ar mai fi cîteva motive politice din care ar trebui să renunțăm la colectarea datelor despre apartenenţa etnică, religioasă și lingvistică. Ele țin de faptul că aceste identități nu reprezintă niciodată simple categorii, ci sunt ierarhizate, „asmuțate” una împotriva alteia, puse în situație de confruntare, aranjate pe axe imaginare ale binelui și răului sau ale patriotismului și trădării.
Ca să reformulez, un stat ca Republica Moldova, care nu poate garanta exercițiul libertății de conștiință și religie și în care un grup religios se bucură de tot sprijinul statului, iar celelalte grupuri sînt fie marginalizate, fie discriminate, fie interzise, un asemenea stat nu ar trebui să cunoască detaliile intime ale modului în care cetățenii săi relaționează cu Divinitatea, Cosmosul, Haosul sau orice alt tip de credință religioasă.
Un stat ce nu știe să respecte auto-identificările etnice ale cetățenilor săi, unul care chiar poartă atunci cînd îi convine, războaie împotriva unor etnii favorizînd alte etnii, acest stat nu ar trebui să știe identitatea etnică a cetățenilor săi. E chiar periculos: ispita de a-i împărți pe cetățeni în patrioți și trădători, în cei cu demnitate și fără demnitate e prea mare, iar consecințele prea triste. Ca să evităm situații de genul celei în care unii politicieni (comuniștii) declară că unele etnii (moldovenii ce se cred români) ar fi trădători de țară și fasciști. Ca să evităm și o altă situație cînd alți politicieni (alde Ana Guțu și Vitalia Pavlicenco) afirmă că alte etnii (moldovenii rusofoni) ar fi rămășițe imperiale sau coloana a cincea.
În fine, un stat în cadrul căruia nu există consens asupra proiectului de țară ce ar uni cetățenii întru realizarea unui vis comun, un asemenea stat nu ar avea nevoie să știe numele pe care cetățenii îl dau limbii pe care o vorbesc.
În loc de concluzie.
Pledoaria mea n-ar trebui interpretată ca o încercare de a descalifica exercițiul recensămîntului în genere.
Susțin cu tărie că recensămîntul e un act administrativ necesar și util. Statul are nevoie să ia pulsul societății la intervale regulate pentru a afla starea acesteia.
Și tocmai pentru că starea sănătății societății e cea care în teorie direcționează un recensămînt, aș sugera includerea în chestionare a unor întrebări deschise. Așa încît și cetățeanul să vorbească ceea ce-l doare, nu doar ceea ce e întrebat.
În forma actuală, chestionarele seamănă cu o listă de diagnoze: operatorul are o serie de simptomuri și verifică dacă acestea sunt prezente.
Însă pentru că recensămîntul e acel moment unic în 10 ani cînd statul „vorbește” cu fiecare cetățean în parte ar fi cazul să-l asculte mai mult. Să-l întrebe despre vreo 5 probleme mai mari ale familiei sale, apoi vreo 5 probleme ale comunității sale, poate altele vreo 5 probleme ale țării. Şi poate ce-şi doreşte cel mai mult acest cetăţean? Pentru sine, pentru familie, pentru ţară…
În acest fel politicienii și autoritățile de toate rangurile vor obține informație reală despre probleme reale și doleanțe reale, atît la nivel local cît și la nivel național. Peste 10 ani, la un alt recensămînt, am putea verifica ce am realizat, unde am dat greș, ce rămîne de făcut.