Rusia a schimbat mîna puternică pe “soft power”, iar Moldova nu a observat

Foto: livejournal.com

Alexei Ilin

Cu un an în urmă, preşedintele Rusiei Vladimir Putin a prezentat noul Concept al politicii externe ruse. Drept prioritate a fost anunţată apropierea de ţările CSI (în special, în contextul creării uniunii economice euroasiatice). Accentul a fost pus pe utilizarea următoarelor forme şi metode ale activităţii politice externe: introducerea aşa-ziselor elemente ale conceptului „soft power” („putere uşoară”) şi „încadrarea corectă în fluxurile informaţionale internaţionale”.

Bazîndu-se pe nou concept al politicii sale externe, anul trecut, Moscova a depăşit din punct de vedere tactic Washingtonul şi aliaţii săi. Potrivit publicaţiei “Spiegel”, în 2013, Rusia a obţinut cel puţin trei victorii: acordul privind Siria, oferirea azilului politic pentru Edward Snowden şi eşecul summit-ului Parteneriatului Estic de la Vilnius.

Totodată, o serie de experţi internaţionali consideră că Rusia a întîrziat cu introducerea conceptului de „soft power”. Mai ales faţă de vecinii săi apropiaţi: prin tactica sa dură anterioară, Moscova singură i-a împins pe partenerii din CSI în „braţele Occidentului”, unde aceştia s-au împotmolit strîns.

Parteneriat forţat

Politologul şi diplomatul american George Kennan, considerat cel mai bun specialist în URSS şi FR, a spus că printre vecinii Rusiei sînt doar vasali şi adversari. Politologul ucrainean, directorul Centrului de studii eurasiatice, Vladimir Kornilov, s-a exprimat mai puţin dur, însă sensul e acelaşi.

„În opinia mea, poziţiile Rusiei slăbesc din cauza abordării sale „economico- centrice” a oricăror probleme în spaţiul post-sovietic. Funcţionarii ruşi consideră în continuare că o reducere a preţului la gaze sau creditul de miliarde ar putea soluţiona problema ruperii relaţiilor umanitare şi istorice dintre ţări şi popoare. Fraza „ei nu mai au acum încotro” este rostită permanent de oficialii ruşi după semnarea unui acord sau tranzacţii. Iar între timp, o oarecare Lituanie, economia căreia e pe ducă, sau România, investind „kopeici” în organizaţiile neguvernamentale sau în presa aservită în Ucraina şi Moldova, obţin rezultate mai bune”, a declarat Vladimir Kornilov.

Într-adevăr, dacă urmărim evoluţia relaţiilor moldo-ruse sau ruso-ucrainene pe parcursul ultimilor 10-12 ani, Rusia a vorbit cu partenerii săi exclusiv de pe poziţia puterii.

De trei ori (!), ca pedeapsă, partea rusă a interzis importul vinurilor moldoveneşti pe teritoriul său: în 2003, 2006 şi 2013. Deşi drept motiv oficial era indicată întotdeauna problema calităţii producţiei vinicole şi nerespectarea procedurilor de control asupra calităţii, de fiecare dată, embargoul vinurilor coincidea cu înrăutăţirea relaţiilor politice dintre Moldova şi Rusia.

În anul 2003, Chişinăul, nu fără participarea activă a americanilor, a refuzat în ultimul moment să semneze planul (deja parafat) de reglementare a conflictului transnistrean, aşa-zisul Memorandumul Kozak. Şi a anunţat cursul spre integrarea europeană!

La finele anului 2005, premierii Moldovei şi Ucrainei au semnat o declaraţie comună, potrivit căreia Ucraina recunoştea doar ştampilele vamei RM, iar Moldova s-a obligat să simplifice înregistrarea la Chişinău a întreprinderilor transnistrene. Realizarea acestui plan, calificat de Tiraspol şi Moscova drept blocadă economică a Transnistriei, a început în martie 2006. Iar peste cîteva săptămîni, Rusia i-a răspuns Moldovei prin sancţiuni economice, introducînd interdicţia la importul producţiei alcoolice moldoveneşti pe piaţa sa. Tot atunci, Gazprom-ul a majorat de două ori ( de la 80 dolari SUA pînă la 160 dolari SUA pentru o mie de metri cubi) preţul la gaze pentru Moldova.

În vara anului 2013, autorităţile moldoveneşti, spre nemulţumirea colegilor ruşi, care vor să atragă ţările post-sovietice în Uniunea Vamală şi EurASec, se pregăteau activ de parafarea acordului de asociere cu Uniunea Europeană la summit-ul de la Vilnius. Moscova a tras „un foc de avertizare”. Ca de obicei, au avut de suferit vinificatori şi producătorii agricoli loiali faţă de Rusia: în afara introducerii restricţiilor la livrarea producţiei alcoolice, aproape tot anul, loturi mari de fructe şi legume din Moldova erau oprite şi întoarse la frontiera rusă, sub pretextul că ar conţine un nivel sporit de nitraţi şi pesticide, precum şi dăunători.

Nu mai puţin intens au evoluat şi relaţiile comercial-economice ruso-ucrainene, remarcîndu-se prin cele două conflicte ale gazelor, interdicţia pe piaţa rusă a bomboanelor companiei Roshen, restricţionarea importului de brînzeturi ucrainene, blocarea în august 2013 a întregului import din Ucraina sau prin preţul „european” la gaze de 406 dolari SUA pentru o mie de metri cubi.

E clar că acţionînd de pe poziţia puterii, Rusia îşi apăra propriile interese în regiune. Însă în modul cum înţeleg funcţionarii, care au influenţă asupra primelor persoane în stat. Dar, declanşînd războaie comerciale împotriva vecinilor în scopul impunerii unor compromisuri economice şi politice avantajoase Kremlinului, FR a obţinut doar o slăbire a influenţei sale în regiune.

Totodată, se distrug afacerile moldovenilor orientaţi spre Rusie, iar în locul lor vin investitorii occidentali şi cei orientaţi spre România. În Ucraina, au fost scoşi din sărite oligarhii, iar unul dintre aceştia, Piotr Poroşenko, a ieşit în stradă împreună cu manifestanţii şi astăzi este privit ca un candidat real la postul de premier, iar pe viitor şi de preşedinte al ţării.

Drept rezultat, Moldova şi Ucraina devin dependente tot mai mult de Occident. În consecinţă, în aceste state este stimulată crearea condiţiilor pentru dezvoltarea unei rusofobii puternice. În Moldova, tot mai mulţi vorbitori de limbă rusă, inclusiv autorul acestor rînduri, nu înţeleg politica Rusiei, în rezultatul căreia ei îşi pierd locurile de muncă şi sursele de existenţă.

Făcînd bilanţul anului 2013, directorul Centrului analitic informaţional de studiere a spaţiului post-sovietic de pe lîngă Universitatea de la Moscova, Alexei Vlasov, a menţionat pe bună dreptate că principalul neajuns a fost faptul că noi pierdem încrederea opiniei publice din ţările CSI. Spaţiul Comunităţii a devenit foarte competitiv, iar aşii noştri provin din „trecutul sovietic”.

Dar ce fel de atitudine putea avea opinia publică din Moldova dacă pînă la embargo-ul din 2006 vinificatorii moldoveni controlau aproape o treime din piaţa vinicolă rusă, cîştigînd pînă la jumătate de miliard de dolari pe ani, beneficiind (ca membri CSI) de avantaje sub forma neachitării taxelor vamale. După embargo, peste 80% din companiile vinicole din RM au falimentat sau au suferit pierderi serioase. Au fost distruse companii şi colective loiale Rusiei (inclusiv, în Găgăuzia), conducătorii cărora aveau influenţă asupra deciziilor politice. În locul lor vine un business necunoscut, alimentat de Occident, iar zeci de mii de fermieri, care cultivau viţa de vie pentru ramura vinicolă, au fost nevoiţi să plece la lucru peste hotare.

Totodată, nişele eliberate de mărfurile din CSII sînt rapid ocupate în Rusia de companiile din ţările NATO. Ce este mai important pentru Rusia – să contribuie la dezvoltarea afacerilor în ţările CSI sau NATO? Răspunsul la această întrebare trebuie să stabilească regulile de joc pe piaţa rusă pentru oamenii de afaceri din ţările CSI.

„Cordonul loialităţii”


În timp ce Rusia îşi perfecţionează procedeele de forţă în Ucraina şi Moldova, încercînd să construiască cu aceste state relaţii de vasalitate, în loc să creeze aşa-zisul „cordon al loialităţii” la frontierele sale, această sarcină este îndeplinită cu succes de Uniunea Europeană.

În anul 2004, Uniunea Europeană a elaborat şi a început să realizeze proiectul Politicii europene de vecinătate, scopul căreia era crearea „unui cordon de ţări loiale” la frontiera UE. În 2009, pentru a apropia de UE şase ţări ex-sovietice (Azerbaidjanul, Armenia, Belarusul, Georgia, Moldova şi Ucraina), fără a le promite calitatea de membru al Uniunii Europene, a fost lansat programul Parteneriatul Estic.

Deşi Bruxelles-ul accentua la fiecare pas că Parteneriatul Estic nu este îndreptat împotriva Rusiei, la Moscova acest proiect era privit drept o ameninţare pentru interesele ei. Precum a declarat ministrul de externe al FR, Serghei Lavrov, Parteneriatul Estic este o încercare de a crea o sferă de influenţă la Est”.

În acest sens apare întrebarea: dar ce a împidicat Moscova să creeze la rîndul ei o „sferă de influenţă asupra aliaţilor”, înlocuind (sau micşorînd) presiunea economică cu acordarea unei susţineri financiare similare partenerilor săi din „cordonul loialităţii”?

În opinia publicistului Serghei Helemendik, „Rusia, în principiu, deocamdată nu este capabilă să investească pe termen lung în politica altor ţări, fie şi foarte avantajoase. Asta deoarece toate aceste combinaţii sînt complicate, riscante şi necesită timp. Acum Rusia deja are banii necesari, însă nu mai are încredere în ziua de mîine. În prezent, cîştigă dorinţa de a rupe repede, aici şi acum. Iar influenţa mai puţin dură este un proces îndelungat şi minuţios. Rusia nu are un plan în Europa, un concept, o doctrină. Rusia încă nu şi-a stabilit priorităţile şi promovează o politică a reflexelor la cele mai dureroase probleme, fără a privi în viitor”.

Probabil, această situaţie se explică prin faptul că politica externă a Rusiei în ţările CSI este influenţată de relaţiile personale vechi ale participanţilor la proces şi de interesele personale. Totodată, în ambasadele din aceste ţări nu întotdeauna activează reprezentanţi ai elitei diplomatice adevărate, care înţeleg clar interesele statului său.

Lucrul asupra greşelilor

Deja de un an, Federaţia Rusă încearcă activ să-şi corecteze greşelile, să îmbunătăţească imaginea ţării peste hotare şi, totodată, să-şi promoveze interesele sale prin intermediul ideologiei „soft power”.

Însă pentru ca principiul „soft power” să fie utilizat eficient, este nevoie de o reţea de instituţii peste hotare, care ar putea retransmite esenţa noii politici. Această sarcină a fost realizată cu succes de SUA şi Uniunea Europeană, sprijinind în statele „subordonate” un număr semnificativ de organizaţii neguvernamentale, care au avut rolul de promotori ai intereselor politice externe ale acestora.

Sarcina de îmbunătăţire a imaginii Rusiei peste hotare şi de promovare a intereselor ei a fost pusă pe seama organului „Rossotrudnicestvo”. Se preconizează majorarea numărului centrelor de ştiinţă şi cultură rusă peste hotare (în prezent sînt 59 de centre), impulsionarea activităţilor cu conaţionalii şi tineretul străin. Planul de acţiuni mai prevede majorarea cotei de admitere a străinilor în universităţile ruse; desfăşurarea în 2017 a Festivalului internaţional pentru tineret şi studenţi, aşa cum era pe timpul URSS; crearea Uniunii ruse a comunităţilor de prietenie (similar Uniunii comunităţilor sovietice de prietenie) şi reluarea activităţii Casei de prietenie a popoarelor din ţările străine.

Probabil aceasta şi este „încadrarea corectă în fluxurile informaţionale internaţionale”, despre care vorbea Vladimir Putin.

Politologii ruşi au atitudini diferite atît faţă de ideea utilizării conceptului de „soft power” în calitate de „instrument complex de realizare a sarcinilor politicii externe, bazat pe posibilităţile societăţii civile, metode de comunicare informaţională, umanitară şi alte metode alternative ale diplomaţiei clasice”, precum şi rezultatele acestuia.

Unii spun că noua formulă a politicii externe a Rusiei deja dă roade, drept exemplu fiind cele din Ucraina, cînd înaintea summit-ului de la Vilnius, Moscova a reuşit să convingă Kiev-ul să renunţe la semnarea acordului de asociere şi să-şi corecteze astfel una dintre greşelile ei. Precum a declarat ministrul afacerilor externe al FR, Serghei Lavrov, „partenerii noştri din UE îşi fac griji, deoarece pierd un supliment gratuit la profit”. Acum această îngrijorare a „partenerilor europeni” se simte în piaţa centrală de la Kiev.

Alţi experţi spun că Rusia a întîrziat cu ideologia „soft power”: în Occident acest concept demult nu mai este utilizat. Acum, acolo este folosit termenul „puterea deşteaptă” („smart power”). Iar în opinia directorului Centrului de studii eurasiatice Vladimit Kornilov, „necazul Rusiei constă în faptul că termentul „soft power” în cabinetele MAE rus a devenit popular, însă pînă în prezent cei de acolo nu au închipuire cum se realizează acest concept”.

Situaţia din Ucraina şi Moldova cu jumătate de an în urmă denotă faptul că Rusia încă nu şi-a adaptat politica externă la „metodele şi formele moderne” şi în loc să utilizeze „puterea uşoară” mai foloseşte principiul „mîinii de fier”, continuînd să exercite presiuni asupra vecinilor săi.