Lumea în ajunul primului război mondial

Foto: blogspot.com

Veaceslav Matveev

Pe 1 august 1914, a început primul Război Mondial. Astăzi puțini cine mai poate descrie cu toată responsabilitatea rolul lui în dezvoltarea omenirii, a civilizației moderne. Însă chiar și oficial, acest război servește drept hotar în determinarea începutului Istoriei contemporane a omenirii.

Așadar, ce fel de război a fost acesta și care este rolul lui istoric și specificul lui? Înainte de a răspunde la aceste întrebări, să examinăm harta geopolitică a lumii la începutul sec. XX, vom încerca să înțelegem cum s-a întîmplat că țările europene au strîns în clește întreaga lume, cu e trăia lumea de atunci?

Vom începe cu India, or această nestemată a imperiului britanic era considerat drept centrul dezvoltării economice și culturale. Ce a scos-o dincolo de istorie? Putem menționa din start, că degradarea civilizației indiene la sfîrșitul sec. XVIII a devenit realitate. Acest proces își are cauzele lui.

India lîncezea într-o stagnare, determinată de distrugerea Imperiului Marilor Mongoli. Însă anterior, acest imperiu a distrus statele hinduse ale Hindustanului. Pe ruine nu poți construi o biserică sau o cetate, deși mongolii au încercat să facă acest lucru. În confruntarea cu cnezatele indiene ale Radjasthan-ului și Sudului Hindustanului, imperiul mongolilor era șubred, deoarece nu se baza pe populația băștinașă a Hindustanului, pe hinduși și budiști.

Ea se baza pe lumea musulmană, iar tot ce era în afara lui, era respins. De aceea, India nu putea acumula resursele sale economice și politice, deoarece era împărțită în două lumi străine. Mai tîrziu, imperiul a fost subminat de confruntările între dinastii și războiul cu Persia și șahul Nadir. Astfel, la divergențele din interior s-au adăugat și atacurile din exterior.

În 1939, șahul persan Nadir a atacat India. După cucerirea orașului Delhi și jefuirea lui timp de 58 de zile, perșii au revenit acasă prin nord-estul țării cu o pradă estimată la 32 milioane de lire sterline. În acea perioadă un rol tot mai mare în afacerile Imperiului Mongol îl juca Compania Britanică a Indiilor de Est (British East India Company).

Padișahii încercau periodic să lupte cu englezii, însă în cele din urmă, au cedat în fața alianței cu Compania împotriva feudalilor. În 1803, în timpul celui de-al doilea război anglo-maratha, Delhi a fost ocupat de oștile Companiei Indiilor de Est. Bătrînul șah Alam a recunoscut definitiv puterea englezilor. Pe 23 mai 1805, padișahului i-a fost stabilită o alocație permanentă de 120 mii de lire sterline.

Englezii au cîștigat confruntarea și cu francezii și portughezii, dar și cu guvernul oficial de la Delhi. Inițial, țara a devenit semicolonie, apoi a devenit colonie și pînă în 1946 rămîne o perlă a Imperiului Britanic, din care floarea cavalerimii sugea nemilos toate sucurile, istovind populația hindusă care era și așa necăjită. Probabil, precum considera Kipling, soarta albilor cerea acest lucru, însă India se considera un bastion al rasei ariene, iar atitudinea colonizatorilor față de aceasta trezește din partea noastră doar dispreț.

Cine nu știe acele file despre răscoala Spahiilor, cînd pe 11 mai 1857, răsculații au ocupat orașul Delhi și l-au impus pe șahul Bahadur să semneze un apel, în care padișahul anunța restabilirea puterii imperiale, pînă la epoca lui M. Gandhi, atunci să citească romanul lui Jules Verne „Douăzeci de mii de leghe sub apă”. În final, în 1858, englezii au cucerit Delhi și au distrus mărețul imperiu. Ultimul ei conducător a murit peste cinci ani în Myanmar, în Rangoon, unde a fost exilat și unde a fost ajutat să plece în lumea de apoi.

A altă putere a trecutului – China. După renașterea sa timpurie, care după A. Losev (vezi „Estetica renașterii”) a avut loc în sec. X, China s-a înglodat într-o stagnare economică și birocratică. După inventarea prafului de pușcă, a mătăsii și a tiparului primitiv, această civilizație măreață a fost cucerită de către lumea mongolă.

Genghis Khan a ocupat Beijingul în 1215 și a crea o Chină nouă, subminînd tradițiile culturale antice. Însă China a fost doborîtă de manciurieni. Dinastia manciuriană, care s-a întărit după 1616, suprima dezvoltarea societății chineze. Elita manciurienilor se contrapunea populației autohtone. În acea perioadă noi vedem două Chine. Două națiuni, ce se află în confruntare.

Manciurienii, fiind nomazi, erau interesați doar de călărit și de arc. O perioadă lor li se propunea să studieze tradițiile chineze. Însă tradiția manciurienilor a fost mai puternică. Astfel, în 1822, împăratul a refuzat să aloce subvenții unei școli pentru manciurieni, care studiau clasica chineză, în 1833 a recomandat să nu-i învețe nimic pe „stegari” decît călăria și aruncarea arcului.

Țara sărăcea, economia se distrugea. La începutul sec. XX situația a devenit critică. Curtea împăratului creștea ca pe drojdie, iar sărăcirea soldaților și ofițerilor devenea un fenomen în masă, fapt ce a scăzut nivelul de pregătire al armatei.

Micile gospodării țărănești nu puteau achita impozitele pe cap ce locuitori în mărimea anterioară. Datoriile se înmulțeau, vistieria nu primea bani, birocrația creștea, or cineva trebuia să scoată renta din populația autohtonă. Pentru a ieși din încurcătură, puterea de la Beijing mărea impozitele. Din cînd în cînd, se majora impozitul pe sare. În Paralel, Beijingul lua noi credite de la casa comercială Shaanxi.

Așa se ruina puterea Chinei antice, ea se transforma în marionetă înainte de venirea navelor engleze și germane. Încă nu era Qindao și Macao, cînd manciurienii înfuriați au distrus bazele Chinei prospere, transformînd-o într-o periferie a lumii asiatice.
Birocrația și drogurile au adus la bun sfîrșit căderea acestei formațiuni geopolitice. Sub presiunea ocupanților, care au devenit elita locală, China a ieșit din istorie, după lumea indiană și a înmărmurit în așteptarea unei minuni.

Așa cel puțin, descria aceste procese geopolitice Mircea Eliade, menționînd că nu doar Europa a ieșit în avangarda lumii după epoca renașterii, dar și vechile civilizații, din voința cuiva, au părăsit competiția istorică.

Iranul a încercat în sec. XVIII să-și restabilească puterea de odinioară. A reușit, la unele etape. Astfel, pe timpul șahului Nadir, el din nou a devenit o putere măreață, cucerind Afganistanul și o parte a Imperiului Marilor Mongoli. Însă moartea lui Nadir-șah a oprit avansarea acestei țări și ea cade în sfera de influență a Marii Britanii și parțial a Franței, apoi este împărțită, Imperiul rus își îndreaptă privirea spre influența asupra Iranului.

Reformele în această țară, lansate de Alexei Romanov și dezvoltate de Petru I, au schimbat radical imaginea acestui stat. Dintr-o țară asiatică înapoiată Rusia Moscovită a început să se transforme într-o formațiune imperială.

Nu uitați că dezvoltarea ei economică pe timpul lui Ivan al III-lea era mai joasă decît a Țării Moldovei lui Ștefan cel Mare. E bine să ne amintim că pe timpul vizitei diplomaților ruși în Moldova, care au venit s-o pețească pe Elena Voloșanca pentru fiul marelui țar, solii au rămas impresionați de dezvoltarea Moldovei. Ei au rămas uimiți de nivelul comerțului în Moldova, al economiei, științei și editurilor.

Și iată pe timpul lui Petru I, din 1721, Moskovia devine Imperiul Rus. Pentru aceasta ea a trebuit să cîștige confruntarea istorică că Reci Pospolita, cu Polinia și Letonia, or conducătorii acestora purtau titlul de împărat al Moscovei și se considerau conducătorii tuturor pămînturilor rusești.

Însă acum puțin țin minte că era o altă Rusie. Ea a intrat după atacul tătaro-mongol în componența Marelui Cnezat Lituanian, care avea limba rusă drept limbă de stat, iar populația autohtonă a căruia o constituiau rușii. Moskovia și-a învins vechiul dușman, realizînd ceea ce nu a putut face Moscova lui Ioan cel Groaznic.

Treptat, Mosckova s-a transformat într-o super putere regională. Petru, spărgînd fereastra în Europa, a readus-o în stanul puterilor europene, precum a fost anterior țara dinastiei Rurik din Kiev. Astfel, Rusia a încetat să fie obiect al expansiunii occidentale, devenind parte a acesteia și unul dintre cei mai puternici piloni ai ei.

Între timp, în Orientul îndepărtat, creștea țara japoneză, care după revoluția Meiji din 1868 a luat calea dezvoltării economice progresive. În septembrie 1868, după cucerirea orașului Edo de către forțele guvernamentale, acesta a fost redenumit în „Capitala de Est” – Tokio, iar în octombrie a fost adoptat o nouă deviză pe viața unui monarh.

Pe 3 septembrie, împăratul și-a mutat reședința din Kyoto în Tokio, care a devenit noua capitală niponă. Împărații au detronat conducerea feudală a regimului Tokugava și, venind la putere, au stabilit o nouă cale de dezvoltare a țării.

Trecerea țării la vectorul industrial de dezvoltare a condus la creșterea industrială și la apariția în țară a noilor tehnologii. A început dezvoltarea industriei, din 1871 au apărut căile ferate, a început dezvoltarea flotei și științei. Se puneau bazele noului sistem de învățămînt, inde de rînd ci morala lui Confuciu și Buda, în instituțiile de învățămînt a pătruns și știința.

În 2877 a fost fondată Universitatea de la Tokio, iar în același an, între Tokio și Yokohama, Alexander Bell a trasat prima linie telefonică. Japonia s-a modernizat, devenind putere regională timp de cîțiva ani, ea, totodată, și-a păstrat restricțiile asupra răspîndirii creștinismului și a pus accentul pe tradițiile budiste și shintoiste.

Acest fapt i-a permis armatei sale să păstreze spiritul samurailor, care a fost îmbinat cu praful de pușcă, nave antiglonț și cele mai noi tehnologii. În această perioadă, Japonia rupe acordurile de înrobire cu puterile europene. Ea începe o dezvoltare geopolitică independentă. Apoi, distrugînd China în ajunul sec. XX, ea s-a confruntat cu Rusia și a deturnat puterea acesteia în Orientul Îndepărtat.

O altă putere – Poarta Otomană, imperiul sultanului turc, către începutul sec. XX deja se destrăma. Ea s-a istovit în războaie. În războaie interminabile, mai întîi cu Polonia și Austria, și chiar cu cnezatele de pe Dunăre, apoi cu Rusia, Franța lui Napoleon și cu Iran. Către anul 1910, ea s-a prăbușit, iar naționaliștii de stînga a preluat puterea.

Țara s-a schimbat după revoluția din 1908 din Imperiul Otoman, scopul căreia era detronarea sultanului Abdul Hamid al II-lea și restabilirea constituției. Revoluția a fost condusă de o organizație de tineret „Unitate și Progres”. Către începutul primului război mondial, din Turcia au rămas doar amintiri istorico-literare, nici din punct de vedere economic, nici politic, nici militar, ea nu prezenta pericol pentru actorii geopolitici din Europa.

În acele timpuri grele, lumea americană abia se transformat într-o nouă putere mondială. După ce au cumpărat în 1867 Alaska cu 7 milioane de dolari în aur, SUA nu au avut de pierdut nimic. Nava cu bani a naufragiat în apropiere de Europa sau a dispărut în direcție necunoscută. Banii au dispărut cu siguranță. Rusia, în schimb a pierdut și uzinele americane, și Alaska și Fort Ross.

Războiul cu Mexicul din 1845-1848, izbucnit din cauza litigiilor teritoriale, este caracteristic pentru analiza noastră. SUA au dorit să-și anexeze noi pămînturi fertile din Sud, care aparțineau Mexicului. Războiul din 1845-1848 a purtat un caracter sîngeros și dur și s-a încheiat cu victoria SUA. În urma războiului, SUA au luat Texas-ul și California și astfel au obținut ieșire la Oceanul Pacific.

Însă după alți 10 ani, în urma unor acțiuni militare de la sfîrșitul anilor 1850, SUA au cucerit de la Mexic Arizona, New Mexico și un șir de teritorii din Vestul Mijlociu. În urma războaielor mexicano-americane din 1840- 1850, teritoriul Mexicului s-a micșorat de două ori. Apoi a fost anexat și statul Texas.

Astfel, sec. XIX pentru SUA a constituit dezvoltarea ascendentă a coloniilor protestante într-un stat puternic. Obținînd victorie inițial asupra Britaniei, Mexicului, Spaniei în 1899, ocupînd Cuba și Filipinele, SUA se bazau pe doctrina Monroe, a președintelui american, ce considera continentul din Vest sfera de interese a Washingtonului, și au ieșit în ajunul sec. XX pe locul doi în lume.

Însă a rămas un „dar”. Elitele americane erau influente în Lumea Nouă, dar nu în Europa. Tate țările Lumii Noi, mai mult sau mai puțin puternice, precum Mexicul și Brazilia, și slabe, precum Costa Rica, Nicaragua, Uruguay, erau supuse voinței SUA. Și totuși, elita americană, precum se spunea atunci, elita Statelor Unite Americane de Nord, nu se hotărau să intervină în reglările de conturi ale puterilor europene.

Astfel, noi am trecut în revistă cîteva secole și am văzut că prin căi firești sau nefirești, dar destul de logice, țările asiatice s-a oprit în dezvoltarea lor politică și economică, iar spre începutul sec. XIX și XVIII, sub presiunea dezvoltării civilizației europene au fost transformate în colinii sau semicolonii.

Totodată, țările europene mici ca: Portugalia, Olanda, Veneția și Genoa își permiteau să aibă colonii destul de extinse la Est. Lumea asiatică cu baza ei economică învechită, cu modul asiatic de producție, nu a putut să țină pasul cu dezvoltarea Europei. De aceea din lideri au devenit autsideri, cedînd elitelor europene în confruntarea civilizațiilor.

Însă în concluziile mele nu-și are locul critica dură a colonizatorilor europeni. Eu preluau ceea ce se oprea în dezvoltare, or țările Asiei, odinioară mărețe, s-au transformat în gunoi, spre servirea nomazilor și barbarilor. Încă pînă la expansiunea europeană, aceste țări au deveni colonii ale mongolilor, manciurienilor, care treptat au suprimat dezvoltarea lor independentă.

Aici trebuie să căutăm primul răspuns la întrebarea privind pieirea acestor mari puteri, anume colonizarea asiatică internă a subminat dezvoltarea acestor țări. Ele au fost ocupate încă în Evu Mediu, iar cele care și-au păstrat cultura, încă mult timp nu vor fi colonii nici ale Angliei, nici ale Germaniei, nici ale Franței.

Să ne amintim de Japonia, de invazia nepotului lui Genghis, Kublai, a avut loc de două ori: în 1274 și 1281. Însă voința împăratului și șogunului, furtuna și rezistența energică, mobilizarea țării, au permis păstrarea culturii și tradiției. Japonia și-a apărat independența, iar mai tîrziu a devenit lider economic mondial.

Afganistanul nu a devenit colonia britanicilor, dar nici colonia nomazilor din nord. Mai tîrziu i-a învins pe britanici. Țara și-a menținut independența, deoarece nu era istovită de invazii, iar izolarea îndelungată a ei a contribuit la formarea spiritului patriotismului.

Tibetul, în pofida sărăciei, și-a păstrat mult timp independența și puterea autocrată, care, apropo, în Asia, în lumea budistă a mahayanei (Carul Mare) este supremă. Dalai-Lama este patriarhul religiilor asiatice. Țara lui, pînă în anul 1951 se considera independentă.

Menționăm că, potrivit Convenției 1906 și Convenției dintre Rusia și Marea Britanie din 1907, Rusa și Marea Britanie au recunoscut suzeranitatea Chinei asupra Tibetului și s-au obligat să nu intervină în treburile ei interne. Însă suzeranitatea a vor minimă, iar din 1912, în general, a fost anulată. Însă, este important, că acest popor, practic, nu a îngenuncheat niciodată în fața cotropitorilor, nici a celor din nord, nici a celor din sud. De aceea, nici colonialiștii europeni nu au reușit să-și impună condițiile, fiind de acord cu acordurile și monitorizările internaționale.

Așadar, lumea europeană a pășit pe calea colonizării. Către începutul sec. XX, ea, practic, a valorificat aproape întreg spațiul universal al planetei Pămînt. Poate cu excepția polurilor. Deși Danemarca, Marea Britanie, Rusia și Norvegia și acolo și-au arborat drapelele. Apoi Europa, cucerind vechile puteri asiatice, s-a apropiat de ultima reglare de conturi. De confruntarea pe propriul continent.

Această confruntare a evidențiat două blocuri – Antanta (Marea Britanie, Rusia, Franța și altele) și Tripla Alianță, în frunte cu Reichul German. În divergențele acestor puteri istoricii văd cauzele Primului Război Mondial. O fi așa oare? Întrebarea e complicată, dar noi vom încerca să răspundem la aceste întrebări în materialele ce vor urma.