Ce e mai bine: să cerem bani de la străini sau să dezvoltăm țara?

Foto: newsfiber.com

Xenia Florea

Premierii din Moldova și România Iurie Leancă și Victor Ponta, joi, 2 octombrie au fost la Kiev pentru a „susține eforturile pentru dezvoltare democratică și integrare europeană a Ucrainei și Republicii Moldova”.

Dar și pentru „coordonarea acțiunilor de sprijin a detensionării situației din regiunile de Est”. Și semnarea acordului româno-ucrainean privind simplificarea trecerii frontierei pentru locuitorii din zona limitrofă pe o rază de 30 de km. Similar cu cel existent dintre Moldova și România din 2009.

Experții, citînd comunicatele serviciului de presă al guvernului român spun că România încearcă să se afirme în rolul unei țări regionale stabilizatoare din contul Ucrainei și Republicii Moldova. Și, desigur, să obțină pentru aceasta fonduri suplimentare de la Uniunea Europeană. Iar Chișinăul o ajută în acest proces.

Dați-ne pentru o bucată de pîine, cine și cît poate …

Obținerea fondurilor suplimentare de la donatorii străini pentru proiectele de ameliorare a bunăstării/dezvoltării sectorului energetic/modernizarea infrastructurii/reforma justiției/construcția închisorii de tip european/reintegrarea țării/irigare/ameliorare/apeducte și canalizare demult a devenit o politică de stat a autorităților țării. Cineva dintre politologii autohtoni au numit această strategie „strategia rudei sărace”.
Cîțiva ani în urmă, savanții-economiști de la Banca Mondială, analizînd la scarp globală impactul utilizării creditelor, au ajuns la următoarea concluzie:

Asistența străină generează în țările în curs de dezvoltare dependență de sursele externe și deseori încep să mai mult să dăuneze decît să aducă folos.

Deoarece finanțarea permanentă a programelor de către donatorii internaționali în scopul dezvoltării (reducerea sărăciei, proiectele de ameliorare a bunăstării etc.) aduc la pierderea stimulării. De ce să cauți căi de dezvoltare a acestor domenii și a economiei naționale, în general, dacă donatorii străini ne vor ajuta?

Alimentarea permanentă cu granturi și credite destrăbălează birocrația națională, generează obișnuință și stimulează corupția. Mai ales granturile. Potrivit estimărilor experților BM, la dublarea sumei granturilor de la nivelul ce corespunde în medie 4% din PIB, veniturile publice se reduc cu aproximativ 1,1% din PIB.

Această poziție, ridicată la nivelul politicii de stat, formează și o politică internă respectivă, principalele sarcini ale căreia sunt extinderea problemei cine și pe ce funcții publice sau pe lîngă ce fluxuri publice bănești va sta, precum și cine și cum va vînde patrimoniul public.

Drept rezultat, și actuala politică externă a statului este orientată nu spre partenerii de dezvoltare avantajoși pe termen lung, dar spre acei, care dau mai mulți bani. Și în RM sunt aruncate pomeni, în schimbul cărora Chișinăul semnează cuminte acordul de înrobire privind asocierea cu UE și se ține pe vectorul politicii pro-americane antirusești.

Actuala vizită demonstrativă a lui Iurie Leancă la Kiev „pentru susținerea eforturilor pentru dezvoltarea democratică și integrare europeană a Ucrainei și Republicii Moldova și coordonării acțiunilor pentru susținerea detensionării situației în raioanele de est ale Ucrainei” – una dintre micile piese de puzzle ale acestei politici. Mici față de dimensiunile globale. Însă încă nu se știe cum va reacționa Moscova la întrevederea trilaterală Leancă-Iațeniuk-Ponta și la declarațiile lor.

Mai ales este interesantă în această strategie a „rudei sărace” politica absolut fără caracter a Chișinăului față de actualul guvern al României.

Această țară sub lozinca răsunătoare „o singură limbă, istorie și națiune” și „noi nu putem să nu-i ajutăm pe frații noștri de peste Prut” anual pompează din RM sute de milioane de euro: începînd cu moldovenii care învață în instituțiile de învățămînt superior din România, pînă la obținerea celor mai avantajoase comenzi de livrarea a tehnologiilor informaționale (avînd propriile companii IT), materiale de construcție (avînd propriile materiale), construcția drumurilor (avînd întreprinderi locale de drumuri) etc.

Totodată, pomparea mijloacelor din RM (inclusiv fondurilor, cerute de Chișinău de la donatorii internaționali) este însoțită regulat de promisiunile de a ajuta financiar frații basarabeni. Încă la începutul anului 2010, venind la Chișinău în vizită oficială, președintele României Traian Băsescu a anunțat patetic că autoritățile românești vor oferi Moldovei un ajutor nerambursabil în valoare de 100 mil. euro.

Și iată, în sfîrșit, după cinci ani de promisiuni, premierul Victor Ponta (care nu și-a ascuns intențiile electorale privind moldovenii ce dețin pașapoarte românești) totuși a aruncat o pomană sub forma gazoductului Iași-Ungheni, care încă nu funcționează – în mare parte din contul fondurilor europene și 20 de mil. euro pentru grădinițe.

Desigur, acei funcționari înalți, care au cerut acești bani, și-au atribuit acest fapt drept o mare realizare. Însă nimeni nu a observat că aceste mijloace nesemnificative pentru statul românesc (dar și pentru RM) au fost suficiente pentru ca premierul să poată declara liber, fără proteste din partea omologului său moldovean, despre faptul că speră ca în 2018 să se producă „a doua mare unire a pământurilor românești”.

Conducerea RM nu doar nu a reacționat la această declarație nediplomatică a premierului român, dar și a venit la congresul partidului lui, pentru a-și demonstra susținerea sa. Iurie Leancă a declarat că vrea să scrie, împreună cu colegul său român, „o istorie comună”. E puțin probabil că premierul moldovean a avut în vederea anume intenția lui Ponta de a uni Moldova cu România, însă dacă a fost aruncată pomana, trebuie să tacă chiar și în privința chestiunii de bază a politicii externe „Apărarea suveranității și independenței statului”.

Un adevărat funcționar

Săptămîna trecută, într-o vizită oficială la Chișinău s-a aflat președintele Belarusului Alexandr Lukașenko. Iată de la cine conducerea RM ar trebuie să se învețe să-și apere interesele naționale ale țării sale și să manevreze abil între Rusia și Occident.

Totodată, în pofida urii Uniunii Europene și a SUA față de „ultimul dictator al Europei” și a suspiciunilor Kremlinului („tătucul” e prea independent și necontrolabil), Alexandr Lukașenko, timp de 20 de ani de guvernare (pentru prima dată a devenit președinte al Belarusului în 1994) a reușit să scoată credite și de la FR, și de la Uniunea Europeană, și de la FMI. Totodată, a păstrat economia planificată, nu a acceptat reformele radicale, a promovat destul de dozat privatizarea patrimoniului public și a stăvilit presiunea ascendentă din partea Moscovei.
În anul 2013 statul deținea 1202 de uzine, care produceau 67% din toată producția industrială a țării. Sectorul privat deținea mai puțin de 30% din producții. În pofida economiei planificate, Belarusul ocupă regulat locuri înalte în ratingul Băncii Mondiale „Doing Business”. În anul 2013, țara s-a aflat pe locul 64 din 189 de țări, în anul 2014 – pe locul 63, devansînd Rusia, Moldova, Ucraina, dar și Italia, China, Cehia și Croația.

Semnînd primele documente privind crearea statului unional cu Rusia, Alexandr Lukașenko în 2007 a obținut nu doar un credit necesar de la FR în valoare de 2 mild. dolari SUA, dar și tarife facilitare la petrol și gaz. Statul unional așa și nu a mai fost creat, iar Lukașenko a acuzat Rusia de eșec. Iar prețurile la carburanți au rămas. Spre exemplu, în anul acesta, Belarus primește gaze din Rusia la un preț de două ori mai mic decît cel de pe piață: din anul 2014 tariful va depinde de prețul intern din Rusia.

Alexandr Lukașenko a manevrat reușit și în perioada actualei tensiuni regionale, care a fost soldată cu război și sancțiuni. Spre deosebire de RM, care s-a avîntat printre primele în războiul sancțiunilor și încă în martie a adera la primul pachet de sancțiuni ale Uniunii Europene, Alexandr Lukașenko a refuzat categoric să susțină embargoul rusesc la importul produselor alimentare din țările, care au introdus sancțiuni împotriva Rusiei.

„Dacă avem nevoie de mere poloneze, noi le cumpărăm, nu pentru Rusia, dar pentru piața internă. Avem nevoie de anumite delicatese germane – de asemenea le procurăm pentru consum intern”, a declarat Lukașenko, asigurînd Rusia că produsele de import nu vor trece prin Belarus. Experții portalului APK-Inform: legume și fructe” afirmă că trec. Și că Belarusul se ocupă acum activ de reexportul merelor și prunelor moldovenești în Rusia: datorită acestui fapt, a fost stopată creșterea bruscă a prețurilor la fructe, care începuse în Federația Rusă în prima săptămînă de la interdicția la livrarea legumelor și fructelor din UE și Moldova. Potrivit unor date, exportul prunelor moldovenești în Belarus s-a majorat de 6 ori, iar a merelor – de 24 de ori!

Închizînd ochii la cazurile de reexport, partea rusă de asemenea, i-a permis Minsk-ului să livreze în FR producția prelucrată din materia primă europeană interzisă. Din aceleași mere poloneze, de exemplu. În final, Polonia la finele lunii august, prin gura ministrul Agriculturii Marek Savițki, a anunțat că examinează posibilitatea creării în Belarus a întreprinderilor mixte de procesare a producției agricole.

Totodată, belarușii le-au pus vecinilor o condiție foarte înțeleaptă și dură. Precum a declarat Savițki, partea belarusă a cerut să intre în Belarus nu cu marfa lor, deoarece mai departe nimeni nu o va vinde, ci cu investiții și tehnologii. Așa că politica înțeleaptă a Minskului, dar nu cerșirea regulată a pomenilor, în condițiile unui război al sancțiunilor va putea duce la creșterea investițională și industrială a Belarusului.

Nimeni, în afară de noi înșine, nu va avea grijă de noi

Cerșînd pomeni, guvernul nostru nu ține cont cu cine are de a face și care sunt motivele celor care ne dau bani. Pentru ce ne dau? Pentru dezvoltarea Moldovei sau pentru rezolvarea propriilor probleme în țara noastră? Bine, față de străini nu avem întrebări – principala sarcină a politicii externe a oricărui stat sau a uniunii de stat este protejarea propriilor interese peste hotare.

Dar ne protejăm oare noi interesele noastre primind pomeni, dar pierzînd, totodată, suveranitatea, tradiționalele piețe de desfacere pentru producția moldovenească, fără a ne ocupa de reîntregirea țării și parcă fără a observa această problemă? Ne apărăm noi oare interesele noastre, ratînd bani reali sub forma mijloacelor înghețate (deja circa 3 mild. dolari SUA) în rezervele Băncii Naționale, acumulate peste orice normative la cererea străinilor? Totodată, aceste cerințe au fost una dintre condițiile de oferire a „ajutorului”, care este de cîteva ori mai mic decît rezervele noastre, plasate în Occident sub procente mizere, practic, pentru totdeauna.

Desigur, trebuie de colaborat cu toți partenerii străini, însă această cooperare nu trebuie construită pe interesele electorale ale unor partide politice sau pe percepția unor persoane care au venit la putere. Se pare că a sosit timpul de a elabora în țară o doctrină politică de dezvoltare a statului moldovenesc, pentru zeci de ani înainte astfel, ca orice colaborare internațională să fie reciproc avantajoasă, iar țara va soluționa cele mai importante probleme de dezvoltare fără a deveni dependente de anumite persoane sau state. Este important să ținem minte un lucru: nimeni în afară de noi, nu ne va purta de grijă.

Poate trebuie să învățăm de la belaruși: cum să dezvoltăm economia, în pofida poftelor și cerințelor marilor puteri, cum să ne stabilim sarcinile strategice pentru statul nostru și să le rezolvăm – nu în schimbul pomenilor, ci în interesele țării și poporului nostru?