Sfîntul Gheorghe – patronul și ocrotitorul lui Ștefan cel Mare și Sfînt

Foto: blog-p.ru

Soarta marilor personalități istorice, a autorilor unor fapte și evenimente decisive pentru statele și popoarele lor, precum nu o dată s-a întîmplat în istoria lumii, s-a intersectat în timp și în spațiu. Așa s-a întîmplat că doi oameni iluștri de stat ai Rusiei și Moldovei au pus bazele colaborării noastre spirituale și politice.

Primul – Ștefan al III-lea, domnitorul și voievodul Moldovei, care în pofida faptului că era ortodox, a fost numit de către Papa de la Roma „marele atlet al creștinismului”, a devenit pe veci simbolul statalității moldovenești. Al doilea- Ivan al III-lea, marele cneaz și domnitor (anume așa se autointitula) al Moscovei, pentru prima dată a impus Occidentul „iluminat” să vorbească despre Statul Rus ca despre o putere geopolitică reală a acelor timpuri.

E remarcabil faptul că ambii utilizau aceeași limbă slavă veche (!) nu doar în documente, titulatură, dar și în biserică.

Limba și grafica lui Kirill și Metodiu erau folosite în ambele state ortodoxe din momentul întemeierii lor. Mai mult, este bine cunoscut faptul că aproximativ o treime din populația Statului Moldovenesc pe atunci erau „rusini” (sau ruteni) – moștenitorii Rusiei vechi, care au lăsat numeroase monumente arheologice pe teritoriul actualei Moldovei.

Iată ce scrie despre aceste remarcabile personalități istorice din Rusia și Moldova, ilustrul istoricul rus N.M. Karamzin (despre Ștefan): „Curajos în situații de pericol, dur în primejdie, modest în fericire … el era o minune pentru domnitori și popoare, cu mijloace mici înfăptuind fapte mari. Credința greacă (ortodoxă), asemănarea în obiceiuri, folosirea aceleiași limbi în biserică și treburi publice, mintea neobișnuită a ambilor conducători, rus și moldovean, acordul de beneficii și reguli constituiau o legătură firească între ei”.

În acest pasaj al genialului istoric rus, frapant prin exactitatea și complexitatea istorică, politică și culturală se conține laitmotivul povestirii noastre. Anume în acest context cultural-istoric se conțin bazele viitoarelor relații multiseculare dintre Rusia și Moldova.

Mai mult, acest minunat pasaj al istoricului rus ne oferă principalele întrebări, răspunsul la care trebuie să ne dezvăluie sensul profund al istoriei noastre comune: de ce și cum anume credința ortodoxă comună, precum și asemînarea în gîndire și viziuni asupra lumii ale lui Ștefan din Moldova și Ivan din Moscova au contribui la apropierea lor. În ce consta acel „acord de beneficii” ca factor puternic al acestei apropieri?

Din punct de vedere geopolitic, Polonia și Lituania, cu politica lor agresivă teritorială și religioasă prezentau un pericol firesc pentru statele ortodoxe. Anume din acest motiv, și Ștefan, și Ivan tindeau spre o cooperare politică și spirituală pentru a asigura o rezistență comună în fața pericolului polonez și lituanian în timpul luptei înverșunate cu Imperiul Otoman (Ștefan) și cu rămășițele Hoardei de Aur (Ivan).

Precum vedem, actualele divergențe dintre Polonia și Lituania, pe de o parte, și Rusia, pe de alta, au rădăcini străvechi. În prezent, Ucraina de Vest catolică– moștenitoarea expansionismului polonezo-lituanian, acaparînd puterea ideologică la Kiev, promovează o politică internă agresivă împotriva Ucrainei de Est ortodoxe. Reiese că conflictul dintre Vestul și Estul are rădăcini spirituale și politice cu mult mai profunde, decît li se arată actualilor „politologi” și „analiști”. Peste tot, unde există premise cultural-religioase, confruntările economice și autoritare capătă cele mai catastrofale și mai inumane forme (ex. Ulster, Liban, șiiții și sunniții în țările arabe etc.).

Cît despre Moldova modernă, moștenitoarea marelui ei domnitor Ștefan cel Mare, care cu sabia în mînă și cu diplomația sa iscusită pe buze și-a apărat curajos pămînturile de cotropitorii polonezi și lituanieni, pe de o parte, și de cuceritorii otomani, pe de alta? Moldova modernă s-a conformat demult că și Cernăuți, și Hotinul, și Chilia, și Cetatea Albă se află în componența Ucrainei „frățești”, moștenitoare demnă a principilor polonezi și lituanieni în regiune.

Credința ortodoxă și limba slavă bisericească comună au fost un factor puternic al atracției spirituale dintre Rusia și Moldova, care au cimentat interesele lor politice și strategice comune pe mult timp.

În acea epocă îndepărtată și vitregă, pentru ortodoxie erau vremuri grele. Timp de cîțiva ani de la numirea lui Ștefan la tronul moldovenesc, anume în 1453, sub loviturile durului cuceritor otoman Mehmet al II-lea s-a prăbușit pilonul ortodoxiei – Constantinopolul. Mehmet a organizat în soborul Sf. Sofia o slujbă musulmană, în cinstea victoriei.

Se pare că după acapararea și distrugerea orașului în 1204 de către cruciați, chiar și după două sute și cincizeci de ani, Imperiul Bizantin nu și-a mai revenit după această lovitură distrugătoare și de trădare a „cîinilor papali”. Anume acest fapt a determinat soarta ulterioară a Europei și Eurasiei.

În acele timpuri vitrege pentru lumea ortodoxă, cînd Constantinopolul a căzut, iar Moscova încă nu devenise centrul spiritual și politic, toată povara liderului ortodoxiei a văzut pe umerii domnitorului Moldovei Ștefan cel Mare. Și el și-a asumat cu onoare această mare misiune de apărător al lumii ortodoxe cutremurate și clătinate, moștenind un simbol puternic al împăraților bizantini – patronul lor, sfântul Gheorghe, izbăvitorul și luptătorul cu balaurii.

Din acel moment, „din mila Domnului” (ceea ce înseamnă nu de către monahii străini) înscăunat pentru domnie, Ștefan își începe uluitoarea (pentru contemporani și urmași) ascensiune către slava mondială de luptător creștin și ortodox, apărător al Europei și de întemeietor al patriei. E suficient să spunem că fiind înconjurați de necredincioșii fioroși – domnitorii Poloniei, Lituaniei, Ungariei, Turciei și ai Hanatului Crimeii, domnitorul moldovean obține victorie după victorie și pierde doar două lupte împotriva hoardelor otomane, ce depășeau forțele militare ale întregii Europe de atunci. Dar ce i-a oferit în schimb Europa creștină (catolică) „atletului creștinismului”, în afara promisiunilor mincinoase de ajutor și loviturilor lașe în spate?

La 10 ani de domnie, în 1467, împăratul maghiar Matei Corvin, în fruntea unei armate numeroase, invadează Moldova. Însă printr-un atac cavaleresc pe timp de noapte, mica armată a lui Ștefan distruge trupele regale și Matei, rănit de trei ori în această luptă, scapă ca prin minune.

Ce elemente asigurau eficiența armatei lui Ștefan? Pedestrimea țărănească și cavaleria de răzeși.

Țăranii moldoveni, moldovenii și rutenii (ce constituiau pe timpurile lui Ștefan peste o treime din populație), locuitorii zonelor de stepă și pădure, mînuiau cu iscusință, încă din copilărie, toporul și coasa, arcul și sulița, practicînd nu doar tăierea lemnelor, vînatul și agricultura. În perioadele de restriște pentru țară, aceste unelte pașnice se transformau în mîinile lor în arme perfecte și de temut pentru atac și apărare. Obișnuiți cu munca fizică și inspirați de credința ortodoxă, acești războinici iscusiți, puțini la număr, distrugeau floarea armatelor catolice și otomane.

Cine erau acești răzeși, care formau una dintre cele mai bune cavalerii ale Europei și Asiei? Potrivit paleolingvisticii moderne cuvintele „răzeș” („țăran liber”), ”kazak” (sinonim cu „răzeș” !), „ataman” (din mold. „hatman” și polon. „ghetman”, adică „tatăl ostașilor”), „hotar” (rus. „hutor” – proprietate limitată) etc. – sînt de origine cumană. Cu alte cuvinte, inițial, răzeșii erau „cazacii moldoveni”, aflați în slujba domnitorilor Moldovei. După ce au obținut un statut special și privilegii, ce îi egalau cu nobilimea săracă, ei au devenit crescători de cai vestiți (caii moldoveni pe timpuri erau cunoscuți nu doar în statele vecine, dar și în Istanbul, concurînd cu armăsarii arabi) și călăreți inegalabili.

Acești răzeși, purtători ai unui amestec explozibil de gene de cumani, moldoveni și ruteni, sub conducerea înnăscutului conducător de oști și strategului Ștefan cel mare, sub flamura Sf. Gheorghe, apăreau ca o vijelie în momentele critice pe cîmpul de luptă și încheiau bătălia în folosul creștinismului și al patriei lor.

Anume oastea țărănească și cavaleria de răzeși i-au permis domnitorului moldovean să se proslăvească de-a lungul timpului și să obțină titlul de Ștefan cel Mare.

În 1474, invincibilul Mehmet al II-lea cuceritorul dur al Constantinopolului, spaima Europei creștine, înfuriat de nesupunerea lui Ștefan, îi poruncește conducătorului său de oști Suleiman pașa, în fruntea a 120 de mii de ostași, să-l pedepsească pe rebel. Mai mult, la oastea sultanului mai aderă și armata domnitorului Munteniei – Laiotă. Mai tîrziu, Ștefan va spune, fapt confirmat prin documente, că acești „frați români” au fost pentru el niște dușmani mai mari ca turcii.

Pe 10 ianuarie 1475, în pofida numărului mic al oștirii sale, lângă Podul Înalt de lângă Vaslui, profitînd de ceața densă, Ștefan a decis să lupte cu hoardele otomane. După înaintarea cu succes a ienicerilor turci, Ștefan, sub steagul și cu icoana sfîntului Gheorghe, se avîntă în luptă cu cavaleria sa, care i-a învins pe ungurii lui Matei Corvin. În panica retragerii, mulți dintre dușmanii domnitorului moldovean se îndreaptă spre mlaștina ucigătoare… Bătălia de la Podul Înalt a avut o rezonanță internațională incredibilă. Nu în zadar.

Domnitorii creștini ai Europei catolice, care pierdeau mereu luptele cu otomanii, au fost cutremurați de succesul acestui războinic ortodox puțin cunoscut. Anume victoria de la Podul Înalt l-a impus pe Papa să-l declare pe Ștefan „marele atlet al creștinismului”, deoarece această victorie a zdruncinat puternic reputația armatei otomane de „pedeapsă a lui Dumnezeu” invincibilă și atotdistrugătoare și a inspirat întregii Europei speranța de izbăvire de pericolul strașnic. Reputația Imperiului Otoman a fost puternic lovită.

Contemporanii mărturisesc că această înfrîngere a turcilor l-a înfuriat la culme pe invincibilul pînă atunci Mehmet al II-lea (au zburat multe capete), iar ulterior acesta a căzut în depresie, care i-a scurtat viața de sultan.

Era vorba de reputația internațională și peste un an, în 1476, conducînd o numeroasă oștime (150 de mii de pedestrași și cavaleriști), Mehmet al II-lea pornește într-o ofensivă împotriva rebelului periculos. Pe 26 iulie al aceluiași an, în localitatea Valea Albă, cu o superioritate numerică de aproape 10:1 (!) din partea turcilor, acordînd o rezistență disperată, profitînd de lăsarea nopții, Ștefan își retrage trupele.

Însă această victorie nu-i aduce satisfacție sultanului Mehmet. Oastea lui nu a reușit să cucerească nicio cetate moldovenească și sultanul a început să se retragă. În cele din urmă, fiind urmărită de călăreții lui Ștefan, armata sultanului a părăsit teritoriul țării necucerite.

Potrivit unei legende, noaptea tîrziu, un călăreț rănit a bătut în porțile cetății Neamț, unde se afla mama marelui voievod, Maria. Numindu-se Ștefan, el a gemut îndelungat. Însă mama nu i-a deschis porțile pustnicului suferind: „Dacă ești Ștefan, du-te și întoarce-te cu victorie!”. Se pare că acesta a fost năluca ei, deoarece Maria părăsise demult această lume.

O altă legendă spune că, după ce a pierdut lupta cu Mehmet al II-lea pe cîmp deschis, Ștefan a venit după sfaturi la înțeleptul bătrîn Daniil din Voroneț. Bătrînul i-a spus că, în pofida înfrîngerii grele, Ștefan va cîștiga războiul dacă va promite să ridice în această localitate o mănăstire în numele sfăntului Gheorghe. Și astăzi se înalță Mănăstirea de la Voroneț, în cinstea victoriilor domnitorului ortodox și drept reproș actualilor defăimători ai „panglicii sf. Gheorghe”.

Ultimul mare război dintre Moldova și Turcia a avut loc în vara anului 1484, cînd sultanul Baiazid al II-lea, moștenitorul marelui Mehmet, a condus personal o armată nu mai puțin numeroasă (150 de mii de suflete) și a invadat țara nesupusă. De data aceasta, turcii au fost însoțiți de „frații români” ai moldovenilor, precum și cavaleria tătară. Sultanul otoman reușește să cucerească cetățile Chilia (pe Dunăre) și Cetatea Albă (pe Nistru), fapt ce a subminat puternic securitatea și comerțul în sudul țării.

Însă chiar și în aceste condiții grele, fiind nevoit să cedeze în fața Porții Otomane, Ștefan a ajuns la o înțelegere cu Turcia musulmană că pe teritoriul Moldovei nu va fi înălțată nicio moschee musulmană. Această condiție de bază a lui Ștefan a fost respectată necondiționat de către toți sultanii otomani.

Însă ce trezește și astăzi mînia și indignarea este faptul că numeroasele promisiuni de acordare a ajutorului militar și financiar „bravului scut al creștinismului din partea demnitarilor catolici din Roma, Ungaria și Polonia au fost doar vorbe goale. Mai mult, în anul 1497, trădătorul Ioan Albert, regele Poloniei, conducînd o oaste enormă (80 de mii de pedestrași și călăreți), în loc să adere la „cauza creștinilor”, invadează țara istovită de lupta inegală cu cotropitorii otomani.

Cu toate acestea, adevăratul luptător pentru valorile creștine, Ștefan cel Mare îi distruge pe cotropitorii polonezi pe 26 octombrie al aceluiași an, în celebra „Pădure de la Cosmin”, în lupta, ce putea fi comparată doar cu victoria nemților din Arminia asupra legiunilor romane ale lui Quintilius Vara în pădurea Teutoburg. Ostașii lui Ștefan au doborît floarea cavalerilor polonezi cu copaci tăiați, i-au acoperit de sulițe și i-au tăiat cu topoarele …

Legenda spune că Ștefan cel Mare a poruncit să-i înjuge la pluguri pe nobili polonezi, pentru a le mai scoate din mîndrie și ca să nu mai calce pe pămîntul moldovenesc arat.

În contextul acestor evenimente devin destul de clare motivele lui Ștefan al III-lea de a căuta susținerea lui Ivan al III-lea din Moscova. Politica agresivă și cotropitoare a Imperiului Otoman și politica de trădare a Poloniei și Lituaniei nu i-au lăsat altă opțiune în alegerea aliatului, apropiat atît în credință, cît și în interesele politice generale.

Situația cu domnitorii trădători din țările catolice menționat ne amintește foarte mult nouă, locuitorilor Moldovei, acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, în rezultatul căruia, în loc de ajutorul și prosperarea promise țara a ajuns în pragul unor crize politice și economice, cu o suveranitate afectată și cu probleme politice și economice externe serioase.

Istoria se repetă, dacă oamenii nu învață lecțiile ei dure.

Măreția lui Ștefan consta nu doar în talentul lui neobișnuit de comandant de oști și de un conducător de stat și de biserică de succes. Ștefan a fost un celebru diplomat la timpurilor sale, un strălucit strateg și geopolitician. El înțelegea foarte bine rolul și importanța brandurilor politice și religioase ale timpurilor sale, precum și importanța căsătoriilor dintre dinastii în întărirea poziției și prestigiului țării sale, dar și autoritatea sa pe plan internațional. Anume căsătoriile între dinastii permiteau întărirea relațiilor internaționale, precum și obținerea dreptului de moștenire a pămînturilor, titlurilor și simbolurilor puterii.

Cînd Imperiul Bizantin a căzut sub loviturile Otomanilor, a început lupta pentru moștenirea ei politică și simbolică. În rezultat, clonele heraldice ale Vulturului cu două capete au migrat pe stemele domnitorilor de la Viena și Moscova. Totodată, Ivan al III-lea a obținut acest simbol important al statalității ortodoxe în anul 1472, prin căsătoria cu Sofia Paleologu, care era nepoata ultimului cezar bizantin Constantin Paleologu. Astfel, Moscova a devenit a treia Romă, iar titlul de cezar, adică de țar, a migrat cu succes în titulatura autocraților ruși.

De menționat, că Ivan al III-lea îi datorează apariția la Kremlin a Sofiei Paleologu Papei de la Roma, care viza că acest domnitor ortodox al Moscovei nu va putea rezista farmecelor ei și se va alătura uniunii catolice. Anume la Roma au venit solii lui Ivan după mireasa seducătoare din punct de vedere politic – prințesa bizantină.

Însă cînd Ivan al III-lea a acceptat prințesa, dar s-a eschivat de la uniunea catolică, atunci anturajul Papei a început să-i asmuțe cu o mai mare ardoare pe domnitorii Poloniei și Lituaniei în lupta cu lumea ortodoxă și asupra răspîndirii forțate a credinței catolice în Rusia Galiciană (în prezent Ucraina de Vest).

Pînă în prezent, uniații de acolo tulbură apele pe pămîntul ucrainean cu susținerea directă a aceleiași Polonii și a aceleiași Lituanii. Doar că nu la indicația Curiei Romane, dar sub îndrumarea și conducerea actualei administrații de la Washington.

Dar nici Ștefan cel Mare nu dormea și în anul 1472, s-a căsătorit cu o altă moștenitoare a cezarilor bizantini din vechea și măreața familie Comnen – cu Maria de Mangup. Din păcate, împărăteasa a ajuns în boz la doar trei ani de la căsătorie, iar rămășițele ei se odihnesc alături de cenușa soțului ei în mănăstirea de la Putna. Iar vulturul bizantin cu două capete îi înfrumusețează cavoul, fără a migra pe stema țării Moldovei. Ștefan intenționat a refuzat titlul de țar, înțelegînd că acest fapt ar fi adus la sciziune a lumii ortodoxe.

Însă ostașul grec (bizantin) Sfîntul Gheorghe a rămas nu doar pe drapelul lui Ștefan cel Mare, dar și în heraldica Moscovei și a țarilor de la Moscova. În fanteziile actualilor falsificatori ai istoriei însă „panglica sf. Gheorghe” constituie doar expresia „PR-ului Moscovei”. „Politologii” și „analiștii” noștri repetenți, precum și unii analfabeți cu mandate de deputat le țin cu succes isonul.

Or acesta este simbolul sfîntului Gheorghe, luptătorul cu dragonii, sub drapelele căruia popoarele noastre au învins nu o dată pericolul de moarte.

Venea bătrînețea dură și domnitorul și voievodul Țării Moldovei. Ștefan, cu trupul și sufletul rănit, tot mai mult se gîndește la sensul vieții și la căileDomnului.

Și răsfățatul de slava mondială „marele atlet al creștinismului”, omul „care a fost uimirea domnitorilor și popoarelor”, puternicul ostaș, care din 36 de războaie a pierdut doar două, continuă insistent să construiască mănăstiri și biserici, numărul cărora depășește 40 (!). Mai mult, pe îndepărtatul munte Athos din Grecia, Ștefan renovează complet renumita mănăstire Zograf și îi dăruiește o icoană prețioasă a mucenicului Gheorghe, împreună cu drapelul său de luptă cu chipul sfîntului.

Este vorba că sfântul Athos, centrul spiritual și „pepiniera de cadre” a ortodoxiei de atunci după căderea Constantinopolului se afla în pragul devastării și distrugerii. Iar contribuția lui Ștefan cel Mare la salvarea și restabilirea lui a fost cu adevărat echivalent cu fapta eroică a sfîntului Gheorghe.

În acest context, ar trebui să le amintim actualilor politicieni și analfabeți, urmașilor nerecunoscători ai lui Ștefan al III-lea, marelui domnitor al Moldovei, care în prezent pîngăresc simbolurile Marelui Război pentru Apărarea Patriei – „panglica sf. Gheorghe”, că anume sub ocrotirea sfîntului Gheorghe, marele nostru strămoș a învins numeroșii dușmani ai credinței și patriei în lupte spirituale și reale. Iar demnii lui urmași au săvîrșit o faptă eroică demnă de strămoșul lor în lupta cu fascismul, salvînd din nou lumea europeană de pieirea inevitabilă. Și ambii mei bunei, moldoveanul Gavriil și rusul Fiodor, care au căzut pe fronturile Marelui Război pentru Apărarea Patriei, au demonstrat prin fapte sfințenia acestei simbolici.


Victor Borșevici,
eNews